Oameni sunt resursa. Am înțeles destul de târziu că, în viață, e bine să pornesc de la premisa asta! Și, de câte ori devin conștientă de acest lucru, simt că toate ușile mi se deschid!
Aproape zilnic, în drum spre job, trec pe lângă Casa Monteoru. De la stația de metrou din Piața Romană merg pe străduțele din zona Ambasadei Franței, o iau pe lângă liceul Călinescu în sus, până pe Victoriei. După Muzeul Colecțiilor de Artă, pe stânga, găsești Casa Monteoru.
Până să aflu istoria acestei clădiri, o admiram prin gardul de fier și mă zgâiam printre zăbrele, mai- mai să-i fac o fotografie ! Dar, cu fiecare încercare a mea, casa părea tot mai ascunsă după vegetația crescută la întâmplare. Prin gardul de fier am observat posteriorul statuilor ce par să păzească casa. Cele două nimfe care își întâmpinau cândva musafirii, stau cu fața către clădire, lăsând pe orice trecător puțin indiscret să le admire formele. Nu de puține ori mi-am închipuit cum era cândva casa părăginită de pe Caleea Victoriei nr. 115, intersecție cu Bulevardul Dacia!
Am vizitat-o anul trecut, la prima ediție a evenimentului Heritage Instameet, organizat de Cronicari Digitali si Zaga Brand. Oamenii aceștia au pus la cale unul dintre cele mai inedite evenimente din București, la care pot participa instagrammeri, bloggeri, jurnaliști, fotografi, cu scopul promovării patrimoniului cultural în rândul tinerilor.
La începutul lunii iunie am făcut parte (din nou) din echipa de Cronicari Digitali (ediția cu numărul 4). La peste 28 de grade în termometre și după o dimineață agitată, am avut o plăcere sublimă atunci când am pășit în Ateneul Român, ca într-o oază de răcoare și calm. Acela a fost momentul în care mi-am pus și eu pălăria de cronicar digital pentru că, toată dimineața purtasem pălăria de mamă a unei absolvente de gimnaziu 😊. Înarmată cu baterie la telefon, cu o tonă de curiozitate și cu pălăria mea imaginară de cronicar digital, am vizitat și alte clădiri de patrimoniu, asa cum este casa Monteoru, pe care o privesc acum cu alți ochi după ce i-am trecut anul trecut pragul!
Am vizitat 4 clădiri, 4 bijuterii arhitecturale ale Bucureștiului: Ateneul Român, Muzeul BNR, Muzeul de Artă „Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck” și Casa Ilie Niculescu- Dorobanțu.
Mi-am suflecat mânecile și aproape că am scăpat un chiuit de bucurie când am aflat că ghidul nostru era Ștefan Bâlici, Directorul Institutului National al Patrimoniului. Ne aflam într-un monument istoric și un ”monument” de răbdare, diplomație și de cunoștințe, urma să ne spună poveștile clădirilor, dar mai ales poveștile oamenilor care ni le-au lăsat moștenire.
Fie că e vorba despre fondatorii Ateneului care au construit clădirea din fonduri proprii, de cuplul de artiști care și-au pus amprenta asupra Bucureștiului de altădată și, aș spune eu și asupra Bucureștiului de azi, oamenii despre care am aflat aveau povești pe care mulți ar plăti să le audă!
Însă eu, alături de câțiva zeci de curioși- norocoși ca și mine am auzit aceste povești uluitoare și ca cei mai privilegiați musafiri, am pătruns într-o lume care, până nu demult, părea să aibă porțile închise.
Știi cumva cum miroase timpul? Îți spun eu! Intră într-una dintre clădirile vechi, care poată pe umerii ei, zeci de ani de istorie și sute de povești ale oamenilor care le-au locuit! Timpul are un miros apăsător, a liniște și lut ud! Timpul se mai și simte! Se simte atunci când atingi cu vârfurile degetelor, lemnul crăpat, ca fața ridată a unei bunici… atunci se poate simți timpul! Se simte când mângîi delicat, fără grabă, pereții scorojiți ai unei încăperi care a adăpostit odinioară o sală de bal!
Știai că… Bucureştiul se numără printre puţinele oraşe europene care încă mai deţine un patrimoniu impresionant de clădiri din anii 1920–1940? Cu toate că ”mutilarea” Capitalei, a patrimoniului și infrastructurii, prin demolările masive din anii 1980, a deconectat brutal Bucureștiul de trecutul său și, mai mult decât atât, chiar a lăsat cicatrici adânci și urate la toate nivelurile :((.
Însă, cum speranța este cea care ne însoțeste la fiecare pas, prin proiecte ca acesta (Cronicari Digitali) Bucureștiul mai are o șansă. Cine știe? Poate în câțiva ani îi vom spune din nou ”Micul Paris”, mai ales că orașul acesta încă păstrează, în prea puține zone, ce-i drept, acel ”joie de vivre” la care eu visez zilnic!
