Am primit o factură pe e-mail, să tot fie vreo 3 săptămâni de atunci. M-am tot învârtit, sucit, gândit dacă să o achit sau nu?
Este vorba despre factura pentru domeniul mamapetoc, pe care am blogul. În perioada asta mi-au trecut prin minte zeci de întrebări și am purtat un fel de conversație interioară destul de intensă… eu cu mine.
Pe de o parte, am avut o conversație cu o Nico care e dispusă să achite facturile pentru blog… cu toate că activitatea pe blog a fost destul de subțire în ultimul an. Și am mai purtat discuții aprinse cu o altă Nico, una care a spus că poate ar fi mai simplu să renunț. Să nu mai fie blogul o sursă de stres, să nu mai existe nicio voce care să îmi șoptească în ureche… ”Iar n-ai scris de 3 luni pe blog, de ce îl mai ții?”
Și uite-așa am avut aproape 3 săptămâni de conversații dificile cu propria persoană, despre ceva ce, în esență, ar fi trebuit (poate) să-mi aducă o minimă mulțumire.
E tare ciudat că scriu gândurile astea pentru că, deep down, undeva acolo în adâncul sufletului meu, am avut mereu răspunsul. Că am transformat blogul într-o sursă de stres e expresia faptului că uneori sunt leneșă. De fapt, foarte leneșă. Adevărul este că știu ce mi-am dorit să fie acest blog pentru mine. Mi-am dorit un instrument pe care să îl folosesc pentru creșterea mea personală. Un jurnal, locul unde să îmi aștern ideile, gândurile, pe un fel de hârtie. O libertate pe care mi-o ofer.
Rămâne întrebarea… de ce am ales să fac acest jurnal public?
Pentru că și asta face parte tot din același proces de creștere personală. E ceva ce vine la pachet cu o doză mare de asumsare. Și cu disciplina, ceva ce chiar mi-aș dori să capăt. Disciplină. Ah, să nu uit să menționez că mi-am dat ca temă și ”Cum transform sursa asta de stres, în ceva bun?”.
În fine, mi-e clar că aveam nevoie de o perspectivă nouă sau de câteva conversații dificile cu mine! M-am hotărât, plătesc factura!
