De câteva săptămâni sunt într-o căutare continuă! Dar nu, nu caut vreun lucru pe care l-am pierdut sau rătăcit din neglijență! Nuuu, mă caut pe mine! Pierdută, poate, cine știe, tot din neglijență…
Distanțarea socială și faptul că pot să lucrez mai mult de acasă, fără să mă deplasez zilnic la birou, fără să ies din propria locuință, din spațiul meu intim, chiar îmi face bine! Cu riscul de a fi bombardată cu roșii și indiferent de cât de stupid sună pentru unii, dar mie, întoarcerea asta ”acasă- în casă”, mă ajută să mă întorc către mine!
În urmă cu vreo două luni chiar m-am surpris plângându-mă surorii mele că îmi este dor de … acasă!
Îmi era dor să stau acasă, să petrec timp în colțul meu de apartament, atât de drag mie! Îmi era dor să mă trezesc dimineața, fără să mă grăbesc! Îmi era dor să merg cu picioarele goale, pe parchetul din sufragerie, să simt sub tălpile mele lemnul lăcuit, rece.
Mi-a fost dor să văd razele soarelui cum pătrund la amiază, prin jaluzelele de la bucătărie. Mi-a fost atât de dor de lumina aia galbenă, caldă, pe care am văzut-o în urmă cu prea mulți ani, la orele amiezii! Ah, mi-a fost atât de dor de balconul meu în care am tot visat să-mi beau cafeaua, dimineața, dar în care am ajuns de prea puține ori, cu o cafea în mână… și atunci în grabă!
Știu, am mai spus… chiar nu era nevoie de o pandemie, de atâta moarte, durere, frică… să realizez eu că oricând aș fi putut să apăs frâna, să o iau mai încet, să nu-mi mai duc existența pe fast- forward!
Am propăvăduit mereu acel ”joie de vivre” la care nu am încetat să aspir, cu toate că îmi duc viața pe pilot automat! Am si făcut eforturi… mi-am dat silința să fiu cât mai organizată, să-mi stabilesc cât mai bine prioritățile, numai să-mi fac puțin timp! Chiar și așa, am simțit mereu o presiune pe umeri! M-am simțit, nu de puține ori, copleșită! Da, acesta este cuvântul corect: copleșită!
Copleșită de agenda încărcată la care nu încetez să mai adaug câte un task. Copleșită de avalanșa de informații care vin spre mine din secunda în care îmi deschid telefonul, de mulțimea mesajelor pe care le primesc pe whatsapp, de zecile de e-mailuri care vor răspuns ”acum”. Copleșită de prea multe de făcut, într-un timp prea scurt! În ultimii ani, 24 de ore nu mi-au fost suficiente să rezolv tot ce am avut de ”rezolvat” într-o zi!
Am alergat, nu de puține ori, după perfecțiune! Am vrut să le fac pe toate, toate care nu-mi aparțineau… și m-am dat peste cap să le fac bine! Aș fi rupt din mine, din timpul meu, numai să le duc la îndeplinire într-un mod cât mai perfect, ceva ce nici măcar nu era al meu! Așa m-am pierdut!
Zeci, sute de gânduri mi-au ținut mereu mintea ocupată! Atât de ocupată încât m-am trezit în mijlocul nopții scriindu-le pe foaie, numai să nu-mi mai zumzăie prin cap, ca un roi de albine! Am mers la yoga și m-am întins pe saltea, cu speranța mare că mă voi găsi pe mine. Am încercat să meditez, am încercat să mă golesc, dar nu mi-a fost cu putință! Așa că am mințit, m-am mințit, m-am prefăcut!
În goana mea- ”trebuie să fac, să rezolv, să fie perfect”- n-am mai reușit ”să fiu, să exist, să trăiesc”. Iar orice rateu pe care l-am dat, mi-a adus, peste toatea astea, sentimentul că ceea ce am făcut bine sau am realizat, nu a fost totuși suficient! Mi-am anulat singură toate realizările, nu mi-am dat nici măcar un răgaz să mă bucur, să savurez o clipă de satisfacție, de plăcere!
Se pare că n-am reușit să fiu chiar atât de bună la materia ”trăiesc în prezent” , așa cum citesc în cărțile alea pe care le car uneori după mine!
Iar acum, iată-mă aici!
Luna aprilie 2020. Am greșit privind prea mult în urmă, în viitor sau în afară. La asta mă pricep cel mai bine! Dar învăt, cu greu, ce-i drept, învăț să privesc în mine!
Ce citești tu acum nu este nici pe departe un text bun! Sau o poveste bună. Dar știi ceva? Nici nu mi-am dorit asta, să scriu un text bun, cu care să obțin câteva like-uri pe facebook! Așa că decid acum că nu-mi pasă cât este de bun sau de prost textul ăsta… îmi asum că l-am scris numai și numai pentru mine, iar asta este suficient! Și este un text foarte prost, între noi fie vorba!
Dar oricine ai fi tu, dacă ai citit până aici, îți mulțumesc! Rândurile astea pe care le scriu nu sunt pentru tine! În textul ăsta m-am pus pe mine și felul în care am ”trăit” (funcționat) până azi. De ce spun până azi? Pentru că azi aleg să fie ziua în care îmi dau voie să trăiesc așa cum ar fi trebuit să o fac de când mă știu!
Lumina aia caldă curge în raze printre jaluzele, pe parchet. Am pus un punct mare, atât de mare încât nu mai văd în spatele lui. Mă întorc oricum și eu cu spatele spre el, îmi mai torn o gură de cafea și apăs play – ”Durand Jones &The Indications- Is it any wonder”. E vineri, ora 16.10. Am 39 de ani, sunt un copil și simt că viața mea de-acum începe!
Și așa sună playlist-ul acestui moment
