Dragă D,
Îmi amintesc că eu, la 16 ani, am avut primul meu prieten. Ne dădeam întâlnire în parcul Eminescu și ne pupam pe ascuns. Ne plimbam de mână ore în șir. Luam la pas toate străduțele din oraș. Aveam banca noastră verde, cu vopseaua scorojită. Vorbeam despre orice, făceam planuri și visam. El era la mate și îi plăcea informatica, iar eu… eu habar n- aveam pe ce lume trăiesc:).
Dacă aveam chef să mai stau pe afară, o strigam pe mama la geam și o anunțam că mai stau încă o oră.
Femeile de la noi din bloc, cele care locuiau la parter, întindeau vara rufele afară, pe sârmele din spatele blocului. Mirosea a detergent, a curat și a clor. Dimineața, mă trezeau sunetele scoase de bătăile covoarelor sau de mașina care aproviziona alimentara din apropiere.
În zilele în care venea mașina de pește, era distracție mare! Aproape toți vecinii ieșeau să cumpere pește proaspăt și formau o coadă până sus, aproape de școală! Îmi amintesc și acum cum ne jucam, noi copiii, cu peștișorii care cădeau din lăzile din plastic puse una peste alta.
În fiecare vineri, după ora patru, mergeam cu mama la ”Piața Mică”. Nu cumpăra foarte multe pentru că, în mod obișnuit, cartofii, ceapa, gogoșarii, fasolea sau castraveții le aduceam de la țară. În fiecare weekend, tata avea o regulă: mergeam cu toții la bunici. Fără discuții, fără comentarii! Acolo stăteam și câte 2 luni, în vacanța de vară! Așa nu mai plăteau părinții întreținerea la bloc pentru noi.
Acolo am scris și prima mea scrisoare…prietenului meu rămas la aproape 30 de km :). Faptul că ne-am scris câteva scrisori mă făcea să simt că suntem la o distanță de 3000 de km, nu la 30!
Am multe să-ți povestesc despre viața în anii ‘90.
La tine, în 2020, cum mai este?
Semnat,
Mama ta millenială
