Să ai grijă de sufletul tău!

A mai plecat un om. Din viața mea a plecat un om.

Probabil că ai și tu, în viața ta, un om pe care îl simți aproape, oricât de departe ar fi. Un prieten fix pe sufletul tău!

Un prieten cu care, chiar dacă n-ai mai vorbit luni bune, tot prieten îți rămâne. Cu care, atunci când te reîntâlnești după o lungă perioadă de timp, simți că nu s-a rupt nimic. De parcă timpul n-ar fi trecut niciodată peste relația vostră.

În urmă cu 9 ani întâlneam și eu un astfel de om. O femeie blândă, care avea mereu o vorbă bună pentru mine. O femeie care îmi oferea un zâmbet ori de câte ori aș fi avut nevoie. De la care am învățat și am primit mult din ceea ce știu și ce sunt azi.

Era atentă, bună și caldă. Trimitea un mesaj scurt dacă n-avea timp, dar îl trimitea.

Scria un email de câte ori i se făcea dor de o cafea. Întotdeauna băută dintr-o ceașcă specială, într-un loc special, numai al nostru. Așa era ea, de modă veche. O femeie de 60 de ani, cu suflet tânăr și cu o energie molipsitoare.

Dar a plecat. Brusc. Fără să spună adio sau să trimită un bilet de rămas- bun.

A rămas în urma ei un mail la care n-am mai primit răspuns. Un email pe care nu cred că a reușit să-l mai citească. Am rămas în urma ei cu un imens gol în suflet, cu zeci de amintiri frumoase, cu mesaje scurte și vesele, cu un număr de telefon la care vocea blândă nu-mi va mai răspunde niciodată.

Și mailul meu, la care nu am mai primit răspuns, pe care îl citesc pentru ultima dată.

”Hei, mă gândesc la tine!

Azi sunt singură în birou. E cald și miroase a cafea. Biroul meu este la ultimul etaj. Cu toții l-au evitat dar, cu timpul, s-a dovedit a fi cel mai primitor spațiu din cladire. Toată lumea vine aici! Are peretii albi și două geamuri: un geam mai micuț în dreapta, prin care se vede în curtea din spate, și un geam mare deasupra, in tavan, prin care intră multă lumină. Eu și colega mea suntem norocoase! Avem toată ziua lumina naturală, nu-i așa?

Cartierul asta vechi în care lucrez are un farmec aparte! Casele sunt bătrâne și dau un aer care mă face să simt că m-am întors în timp, în Micul Paris!

Vinerea, că tot ies la ora 14, profit si merg pe jos, printre stradute, până la Piața Romană. Ma gândesc deseori la tine!

În ultima perioadă mă opresc la un ceai până termină Diana orele. Am timp berechet pentru mine!

Am descoperit o ceainarie cochetă, care cred că ți-ar placea tare mult! Se numește ~Camera din față~ și arată exact ca și camera bunicii! Exact așa cum era în copilărie!

În ceainărie sunt măsuțe de la niște mașini vechi de calcat, acoperite cu mileuri croșetate. Peste tot sunt cești elegante, din porțelan, pictate cu flori mici-mici! Uneori beau un ceai de iasomie, alteori încerc gusturi noi, cum ar fi ceaiurile japoneze, care aici sunt servite în niște vase speciale.

De fapt vroiam sa- ți spun că… îmi este dor de tine!

Probabil te întrebi ce mai face Diana?

Este cât mine de înaltă, e șefa clasei și ar vrea să meargă la Sava. La anul, în toamnă, va fi deja la liceu!  E un copil tare bun, sunt mândră de ea!

Trebuie sa-mi promiți că, de cum scăpam de iarnă, vii în vizită!

Vom merge la o plimbare pe strădutele astea întortocheate, pe Calea Victoriei, până la Ateneu! După ce bem un ceai, poate ne oprim și la o prajitură, la Capșa!

Eu te astept!

Te pup și îți trimit un milion de îmbrățișări!”

***

Despărțirile astea nu se anunță…nu mai este nimic de făcut acum. Simt lacrimi fierbinți cum stau să cadă de fiecare dată când îmi amintesc de ea. Strâng din dinți și aproape că îmi înghit durerea, ca pe o piatră.

Îmi sună în urechi sfatul pe care mi-l dădea mereu, cu atâta blândețe: învață să ai grijă și de sufletul tău!

Iar pentru tine, cel care citești, am să-ți dau același sfat, la rândul meu! Și, chiar dacă nu ai timp, sau agenda aia plină de liste atârnă greu, dă un telefon. Sună-i pe cei dragi, de câte ori poți!