În fiecare seară ne întâlnim în același loc. La aceeași oră. Ne zâmbește cu toți dinții, așa cum îi place ei. Își aruncă pe bancă ghiozdanul greu și se așează lângă noi, ca o bătrână cocoșată de greutăți.
Se odihnește câteva secunde cu capul pe umărul meu, apoi plecăm toți trei către mașina parcată în apropierea școlii. Ea stă pe bancheta din spate și privește pe geam. O văd în oglindă cum își prinde la spate părul ciufulit.
În momentul în care ultimul dintre noi își pune centura și se aude pornind motorul mașinii, încep întrebările. Noi doi, începem interviul.
“Și… cum a fost la școală?”
Parcă nici n-ar fi existat ziua în care mi-am făcut promisiunea că eu nu voi proceda așa. Intru pe pilot automat, iar toate întrebările mele, ale noastre, părinții, sunt legate de școală și de rezultatele Dianei la teste. E ca și cum am fi învățat pe de rost o listă cu întrebări, ca pe o poezie pe care o recităm în fiecare seară, după ce o luăm pe Diana de la școală.
Sunt mamă de preadolescentă. Diana, fiica mea, face în toamnă 14 ani. E un copil ca mulți alții, iar eu sunt o mamă ca multe altele. Suntem o familie normală, cu problemele și cu bucuriile noastre.
Dintre toate provocările cu care m-am confruntat până acum, ca mamă, de departe, cea mai mare provocare este construirea unei relații sănătoase cu fiica mea. Cred că gândesc ca orice mamă… am convingerea că sunt cel mai bogat om de pe Pământ! Am tot ce-mi trebuie în familia mea! În micul nostru mare univers!
Cu toate astea, trebuie să admit că relația noastră nu este tot timpul roz.
Momentele în care o iau pe Diana la întrebări legate de școală, intră cu siguranță în categoria momentelor mai puțin roz, în care simt că ea face un pas în spate. Sunt conștientă că deseori, prin atitudinea mea, reușesc să anulez dorințele, pasiunile și chiar acele ”nimicuri” foarte importante pentru fiica mea.
Recent, am avut privilegiul de a fi partener media al Conferinței susținute de Oana Moraru, Adolescența și anii pregătitori (9- 18). Mi-am luat jumătatea la eveniment și am stat cuminți pe rândul din spate. La un moment dat, în timp ce unul dintre adolescenții invitați și-a spus povestea, noi ne-am privit în ochi. Fără să ne spunem un cuvânt, am strâns amândoi din buze și fiecare mâna celuilalt. Eram vinovați!
Fără cuvinte, ne-am declarat vinovați în fața tuturor. Acolo, în sala aia mare, plină ochi de părinți.
Tânărul de pe scena din fața noastră ne-a spus o poveste. Era o poveste adevărată despre părinții lui care, deși erau niște părinți buni și implicați, nu i-au cunoscut cu adevărat pasiunile și interesele. Se citea în glasul tânărului o apăsare, poate chiar o dezamăgire. Părinții săi nu i-au înțeles mulți ani pasiunea pentru programare. Pentru aceștia, în opinia adolescentului, programarea IT era un domeniu greu de înțeles, așa că au preferat să nu-l mai întrebe nimic. În sufletul băiatului însă, tăcerea părinților a lăsat o rană, resimțită pentru mult timp ca o lipsă de interes, din partea acestora. Cu toate că ar fi vrut să le împărtășească părinților săi despre provocările domeniului care-l pasionează, aceștia au ales, la primul refuz al copilului de a comunica, să păstreze o distanță față de acest subiect.
”Mi-aș fi dorit să fie mai interesați de ceea ce fac, în afara rezultatelor obținute la școală!
Mi-ar fi plăcut să mă cunoască așa cum sunt eu cu adevărat, prin pasiunile și lucrurile care-mi plac!
Mi-ar fi plăcut să insiste, să fie curioși să afle, să nu renunțe la primul meu refuz de a le oferi explicații!”
În acel moment parcă și eu am simțit o muscă mare, ce-mi zumzăia enervant deasupra capului!
Fiica mea nu este … rezultatele pe care le obține la școală. Nu e nota de la teză sau de la nu știu ce examinare! Valoarea ei, ca om, este dată de alte lucruri!
”Prea puțin aud de la noi aprecieri pentru discreția lor, pentru simțul umorului, pentru prezența de spirit, pentru tact, pentru efort, pentru spiritul lor, dincolo de ce produce gândirea în plan social” Oana Moraru
Ne plimbăm prin cartier. Miroase a flori de tei, iar trandafirii din curțile vecinilor parcă ne obligă să mergem în zigzag, de la un gard la altul, pentru a-i mirosi. Ea își scoate căștile din buzunar. Fiecare are câte o cască în câte o ureche. Mi-a pus să ascult una dintre melodiile ei preferate. Aurora. E o cântăreață nordică. Îmi spune că-i place stilui ei minimalist și faptul că fiecare melodie transmite un mesaj puternic. Mă prinde de mână și-mi zâmbește.
***
La fiecare eveniment organizat de Oana Moraru mă încarc cu o energie fantastică! Rezonez cu multe dintre principiile ei și chiar simt că toate informațiile pe care le-am primit mă ajută să fiu părinte mai prezent, mai atent și chiar mai bun. De fapt, după fiecare eveniment m-am simțit un alt om!
Vă împărtășesc și vouă câteva principii cu care rezonez, pe care le-am notat la Conferința ”Adolescența și anii pregătitori (9- 18)” :
- Copilul crește armonios în lumina în care părintele o proiectează;
- Starea de bine a părintelui produce un câmp vibrațional în care copilul se dezvoltă armonios;
- Copilul ”înoată” în fricile,nevoile, dezechilibrele părintelui;
- Copilul este dependent de energia din casă;
- Copilul are nevoie de un părinte centrat;
- Copilul soarbe ca un burete energia din familie.
Ce spui, ești de acord cu ideile de mai sus? Ție ți s-a întâmplat să procedezi ca noi? Ești de acord că un părinte ar trebui să-și încurajeze copilul să-și descopere pasiunile și hobby-urile?
Frumos articol 🙂