Țin minte ziua aia. Aveam aproape 11 ani și de-abia trecusem într- a cincea. Se zvonea că, după o vară de dat din coate, fosta învățătoare reușise să pună o vorbă bună și să făcem engleză, nu rusă. În clipa în care profa de engleză a intrat în clasă, s-a făcut liniște. Toți stăteam gură- cască la femeia înaltă cu părul bogat, până aproape de talie, îmbrăcată într-o rochie lungă, cum nu prea eram noi obișnuiți să vedem la vremea aceea.
Tânăra profesoară de engleză era clar o apariție și, la toate orele ei stânea o curiozitate peste limita legală, cu poveștile ei despre occident, literatură stăină, artă, muzică. Nici nu auzisem noi pînă atunci de Swan of Avon și nici de Yellow Submarine a Beatleșilor. Era o gură de aer proaspăt, o femeie emancipată, încrezătoare, pe care ai fi ascultat-o ore în șir și pe care n-aveai cum să n-o admiri pînă- n măduva oaselor!
Vara trecută, când am întâlnit-o pentru prima dată pe Mihaela, mi-am amintit de profa mea de engleză, tipa aia mișto care m-a făcut atât pe mine, cât și pe majoritatea fetelor din școală, să ne visăm ca ea!
Mihaela Pascu- Oglindă este scriitoare. Până la ea, n-am cunoscut niciodată un scriitor pentru că, în mintea mea, scriitorii sunt niște ființe ireale, cu o imaginație fără margini, un fel de izvoare din care creativitatea și cuvintele ies încontinuu, iar ei au nevoie de multă, dar de multă hârtie, pentru a-și așterne cuvintele, să și le scoată din cap!
Mihaela e Scriitoare cu S mare, e mama lui Oti – punctul fix din universul fără margini al tinerei scriitoare și mai e și un fel de amazoană stabilită în București. Așa mi-am închipuit-o, încă din clipa în care am văzut-o! Am privit-o cu acceași admirație cu care am privit-o pe tânăra profesoară de engleză, în urmă cu mulți ani! Poate asemănarea fizică, rochia lungă, părul negru căzut pe spate, poate încrederea cu care vorbea, ceva din toatea stea, ori toate la un loc, m-au făcut să-mi spun că și ea vine dintr- altă lume!
Am băut o cafea într -o cafenea la care obișnuiesc să merg. Mi-a vorbit despre proiectele ei, dar mai mult m-a ascultat pe mine povestindu-i lucruri pe care, în mod obișnuit, nu le împărtășesc cu ușurință celorlalți. Mihaelei i le-am împărtășit.
După o oră care s-a scurs între două înghițituri de cafea, am plecat cu ea în gând: e o femeie care-și cunoaște valoarea, care se concentrează mai mult pe conținutul de calitate și mai puțin pe regulile care domină lumea on-line. Apoi, n-am rezistat să nu aduc în biblioteca mea cele două cărți ale Mihaelei, ”Memoria corpurilor” (2018) și ”Camera de probă” (2017) și să nu îi iau un mic interviu, pe care te invit și pe tine să îl citești!
Q. Mihaela, când ți-ai dat seama ce vrei să te faci ”când vei fi mare”?
Într-un fel, mi-a luat destul de mult timp. Deși îmi plăcea de mică să scriu, nu cred că mă gândisem pe atunci niciodată cu adevărat la ce presupune să fii scriitor și, mai ales, să îți iei munca în serios. La 12 ani eram hotărâtă să devin regizor-scenarist, am renunțat cumva cu greu la idee. Dar nu am renunțat la scris și nici la spiritul întreprinzător care m-a ajutat tot timpul să pornesc noi și noi proiecte.
În urmă cu mai bine de cinci ani am renunțat la un proiect care îmi era foarte drag și care, culmea, avea și succes. Însă auzeam din ce în ce mai puternic vocea aceea interioară care mă îndemna să mă întorc la scris. Așa că asta am făcut, am publicat între timp două romane și recent am terminat cea de-a treia carte, de non-ficțiune, fiind cartea de care sunt pentru prima oară mândră. Povestesc despre ele fiindcă adesea, ca femei, am observat că ne e aproape rușine să vorbim despre realizările noastre. Avem tendința să ne scuzăm pentru succes.
Brené Brown a mărturisit că și-a dat seama că muncise întreaga sa viață astfel încât să nu aibă succes. Noroc că a spus “da” acelei invitații de a ține un discurs la TEDx. Tot așa știu și eu că fără acele titluri de început nu aș fi avut cum să o scriu pe aceasta. M-a ajutat enorm că am început, că mi-am găsit curajul și nu am mai amânat, găsind cine știe ce alt proiect “ocolitor”. Și nu am regretat niciodată decizia luată. M-a reîntors cu adevărat la mine.
Q. Cum a fost momentul primului autograf pe care l-ai dat?
Nici nu știu, cred că cel mai bun cuvânt ar fi “stângaci”. Mult mai multă emoție am simțit și mult mai bine mi s-a întipărit în minte momentul în care am citit e-mail-ul prin care eram anunțată că îmi va fi publicat romanul “Camera de probă”. Am plâns un pic de emoție, recunosc. Era sfârșitul unui drum de încercări și așteptări, fără să cunosc pe nimeni, și era, de asemenea, un nou început.
Q. Există o carte despre care ai putea să spui că ți-a schimbat viața?
Sunt mai multe cărți care mi-au schimbat structura de om, iar “Fals tratat de manipulare”, de Ana Blandiana, este una dintre ele. O carte pe care orice tânăr ar trebui să o citească pentru a înțelege, pe de o parte, ce a însemnat comunismul (evident, sunt multe alte cărți care tratează și mai îndeaproape perioada rușinoasă a istoriei recente), dar și pentru a înțelege, pe de altă parte, de ce este esențial să fim implicați social și politic în ziua de astăzi.
Însă trișez acum și-ți spun că în ultimii doi ani cartea care m-a influențat și schimbat cel mai mult este “Mindset” de Carol S. Dweck. Sunt aspecte la care nici măcar nu ne gândim și care, brusc, unesc punctele și te ajută să iei decizii infinit mai bune în toate planurile vieții. Mai multe nu spun, dar știu oameni care au cumpărat câte zece exemplare să le ofere cadou celor dragi.
Q. Citatul preferat?
„Mi-am cucerit, puţin câte puţin, teritoriul interior care urma să fie al meu. Mi-am cerut, unul după altul, întinsurile de mlaştină în care nu mai rămăsese nimic din mine. Şi am scos la iveală fiinţa mea infinită, dar a trebuit să mă scot pe mine din mine cu forcepsul”. Este un citat din “Cartea neliniștirii” de Fernando Pessoa, unul dintre scriitorii mei preferați.
Q. Ești tânără mămică. Cum a fost primul ”mama”? Dar primii pași ai fetiței tale?
Primul ei “mama” a fost un fel de “maah-maaa” pe la șapte luni și jumătate când ieșeam din cameră și ea era în pătuțul ei. Știu asta pentru că mi-am notat, altfel aș fi uitat cum uităm multe dintre momentele pe care ne promitem că nu le vom uita niciodată. Tocmai de aceea îmi notez. Iar primii pași, cu ajutorul nostru, pe la opt luni și ceva. Pline de emoție au fost ambele momente, iar primele ei trepte au fost cele ale Ateneului. Iar asta chiar nu am cum să uit.
Q. Dacă ți s-ar oferi șansa să dai timpul înapoi, ce moment ai retrăi?
Mă gândisem inițial la momente pe care aș fi vrut să le schimb, dar îmi dau seama că nu asta m-ai întrebat. Ai avut un moment frumos în minte. Cred că mi-ar plăcea să retrăiesc toate vacanțele petrecute în trei fiindcă o luăm pe fetița noastră peste tot pe oriunde mergem. Așa că îmi doresc să avem parte de cât mai multe astfel de plecări împreună spre destinații cât mai diverse.
Q. Unul sau mai mulți scriitori români contemporani care îți plac?
Mai mulți, clar mai mulți. Lavinia Braniște este una dintre scriitoarele mele preferate și tocmai și-a lansat o nouă carte. O să-ți compun aici o mică listă fiindcă nu vreau să fac niciun fel de ierarhie: Ana Blandiana, Ioana Bâldea Constantinescu, Adela Greceanu, Ana Maria Sandu, Mircea Cărtărescu (am avut și onoarea de a-l avea ca profesor în cadrul masteratului), Radu Pavel Gheo, Gabriela Adameșteanu, Veronica D. Niculescu, Tatiana Țîbuleac, Matei Vișniec.
Q. Știu că ai o mare pasiune pentru piesele vestimentare și accesoriile vintage. Povestește-mi mai multe! De ce, cum a început? Dar, mai ales, ai moștenit-o de la cineva apropiat sau ți-ai educat pasiunea pentru vintage?
Este, într-adevăr, o pasiune destul de veche (12-13 ani). Nu pot spune că am moștenit-o, a început de la pasiunea mea de a crea bijuterii și s-a transformat pe parcurs. Colecționez bijuterii, am renunțat oarecum la hainele vintage pentru că nu mă reprezintă foarte tare stilul vestimentar respectiv. Însă dacă găsesc o piesă retro de calitate excelentă și care poate fi încadrată cu ușurință în peisajul modern, nu o să o las în magazin.
Iar bijuteriile sunt, de regulă, lipsite de valoare materială, dar încărcate de valoare sentimentală, mai ales că vin la pachet cu un istoric al lor. Mă trimit imediat în alte timpuri, în camere cu dulapuri mirosind a levănțică și așternuturi apretate. O bunicuță cochetă din anii ‘40 se pregătește să iasă la plimbare în oraș și își alege o broșă discretă alături de o pereche de mănuși fin tricotate.
Recent am descoperit un set format din cercei și un colier cu cristale Aurora Borealis, preferatele mele când vine vorba de astfel de achiziții vintage.
Q. Mihaela, cum se scrie o carte? Se scrie singură până iese toată pe hârtie sau tu, scriitoarea, o ghidezi în direcții pe care ți le stabilești dinainte?
Depinde foarte mult de carte și, firește, de cel care o scrie. Când scriu ficțiune, nu am niciun plan în minte. De regulă apare o frază scurtă care începe să mă tragă din ce în ce mai tare de mânecă. Alteori personajele sar dintr-un manuscris în altul.
Anton, personajul principal din “Camera de probă” s-a născut spre finalul unui manuscris, rămas nepublicat (și așa va rămâne!). Dacă nu e o carte de ficțiune, lucrez extrem de organizat, cu ore stabilite de dinainte, cu un plan bine făcut, inclusiv pe capitole, cu cercetare și atenție la direcția generală a cărții.
Q. Cu toții am mai avut și eșecuri. Tu ai avut vreodată un eșec care, în timp, s-a dovedit a fi un lucru bun?
Cred sincer că eșecurile sunt lucruri care se întâmplă pentru că ne așteaptă altceva mai bun. Sau dacă e ceva care se întâmplă fiindcă nu ai fost suficient de pregătit (un examen, să spunem), asta nu înseamnă decât că mai ai de muncit, poate chiar pe mai multe planuri. Au fost multe astfel de momente în care dădeam vina pe mine dacă lucrurile nu ieșeau cum speram, însă mi-am dat seama că, de fiecare dată, acele lecții cereau și mai mult de la mine, mă transformau în bine, îmi deschideau calea către împrejurări cu mult mai potrivite pentru mine.
Știu că poate părea o perspectivă prea roz, însă îți scrie un fost pesimist. Și faci infinit mai multe lucruri din postura unui om care crede în posibilitatea binelui, fără a nega existența răului.
Q. Ai momente de genul ”nu am inspirație”? Dacă da, cum le depășești?
Am, ca orice om, inclusiv momente de “nu am chef să mă clintesc de pe canapea”. Te va clinti însă copilul, fie că ai tu chef sau nu. Dacă nu am inspirație, cel mai probabil e pentru că sunt foarte obosită sau altceva îmi solicită atenția și atunci nu forțez nota fiindcă nu o să am rezultate prea strălucite.
Are Elizabeth Gilbert un citat frumos în “Lecții de magie” despre inspirație. Oferă, dacă vrei, rezolvarea pentru lipsa de inspirație: “Cel mai bun lucru care se-ntâmplă când spui că te delectezi cu munca ta e că atragi inspirația. Inspirația îți va fi recunoscătoare să audă cuvintele astea din gura ta fiindcă, la fel ca noi toți, apreciază faptul că e apreciată”.
Ca răsplată pentru devotamentul tău, mai spune ea, inspirația îți va trimite “idei cât să-ți ajungă pentru zece vieți”. Ea îi îndeamnă pe oamenii din domeniile creative să nu se teamă să spună că îi încântă ceea ce fac, convinși că asta îi va face să nu fie luați în serios de ceilalți. Aleg însă sfatul ei: să te bucuri din toată inima de munca ta. Fac asta și am încredere că inspirația nu mă părăsește, cu adevărat, niciodată.
Q. Dacă ai fi un personaj dintr-o carte, cine ai fi și de ce?
Ce întrebare grea și frumoasă! Cred că Lenù, Elena Greco, din “Tetralogia napolitană”. Cu toate frământările, erorile, dar și reușitele ei. Nu cred în oamenii care nu fac niciodată greșeli, iar Lenù e un personaj feminim extrem de bine conturat de Elena Ferrante.
Nu vreau să-mi aleg cine știe ce eroină din basme fiindcă știu că în realitate cu toții avem frământări firești și umane. Sigur că pe lume avem exemple de oameni care reușesc să facă lucruri extraordinare și să schimbe cursul istoriei, dar nu vreau să uităm că nici ei nu sunt din oțel. Iar asta ne ajută și pe noi să ne dăm seama că putem fi ca ei.
Q. Recent, am aflat despre un scriitor contemporan de origine franceză, Romain Puertolas, că își scrie ideile pe orice apucă 😊 (petice de hârtie, șervețele, pe tricou 😊 ) . Tu ai mereu o agendă la îndemână, în cazul în care te lovește inspirația când ești în oraș? Sau faci la fel, îți notezi ideile imediat, pe orice, să nu le pierzi?
L-am trecut pe Puertolas pe lista de “de citit”, datorită ție. Am aproximativ treizeci de agende și agenduțe, multe dintre ele cu citate, întrebări pentru interviuri de trimis unor scriitori, de regulă pentru LiterNet.ro sau Bookaholic.ro. Dar și cu fraze scurte, începuturi sau sfârșituri de roman.
Le păstrez și le completez pe toate, ocazional. Acum am două agende mari, separate. Pentru scris am acum doar un caiet în care îmi notez tot felul de idei și planuri. Știu că mulți scriitori dorm cu agenda lângă pernă, dar nu vreți să știți ce frumos scriu pe întuneric 😊
Q. Mihaela, ai scris și publicat până acum două cărți, ” Memoria corpurilor” și ”Camera de probă”, felicitări! Cui recomanzi să le citească? Cum este cititorul tău ideal?
Îți mulțumesc mult! Cred sincer că cititorul meu ideal este un om cu multă răbdare. Scriitorii mei preferați scriu o proză care îți solicită foarte mult timpul și atenția. Fernando Pessoa este un bun exemplu. Poate fi un stil care plictisește, mai ales pe acei cititori obișnuiți cu alt gen de literatură. Am însă încredere că, în timp, vom fi din ce în ce mai mulți. Cred că nu mai avem răbdare și pentru că prezentul cere de la noi să ne mișcăm într-o mare viteză, să fim eficienți, să nu pierdem timpul.
Nu prea cred nici că pot recomanda cuiva anume cărțile. Ele ajung la noi la momentul potrivit și dacă forțăm ceva (fie să o cumpărăm, fie să o recomandăm), riscăm să nu ne placă și să fim dezamăgiți. Simțim însă când o carte ne atrage sau ni se potrivește. Și acest lucru e valabil pentru toate cărțile din lume. Iar ca să poți merge aproape la sigur cu o recomandare de carte, cred că trebuie să știi să asculți și să fii totodată atent la celălalt. Să te gândești mai puțin la ce-ți place ție și mai mult la ce i s-ar potrivi celuilalt.
Q. Împreună organizăm clubul de carte cu scop terapeutic, dedicat mamelor #cititOARE. Mulțumesc că m-ai luat în călătoria asta minunată, alături de tine! Cum ți-a venit ideea acestui club? Pentru cititoarele blogului, te rog să vorbești puțin despre acesta!
Eu îți mulțumesc pentru că ți-a surâs ideea și pentru că mi-ai acordat acest vot de încredere! După ce am devenit mamă, am remarcat parcă și mai mult nevoia aceasta a femeilor de a-și împărtăși experiențe comune sau doar de a simți că sunt cu adevărat ascultate și înțelese. Cartea Elenei Ferrante, “Frantumaglia” (tradusă recent și la noi), mi-a adâncit și mai mult aceste convingeri.
Faptul că la prima ediție au venit 13 persoane din 15 încrise nu e decât o dovadă în plus a acestei nevoi. Cred mult în acest fel de terapie de grup, în puterea comunității, în fond. Clubul de carte are efecte cu rază lungă și mai multe obiective care pun accentul pe a ne regăsi, pe a îmbrățișa ceea ce ne place să facem, fără să credem despre noi că suntem doar mame. Societatea oricum ajunge să te privească astfel și, mai mult, așteaptă să te comporți ca atare. Vreau să oferim curaj, inspirație, forță. Să fim punctul de plecare pentru niște călătorii minunate pe care fiecare cititOARE să o parcurgă în ritmul său și spre obiectivul la care visează.
Q. Îmi poți spune câte ceva despre planurile tale de viitor?
Îți pot spune că există câteva planuri destul de mari și concrete, care au însă nevoie de timp (unele de câțiva ani) pentru a deveni realitate. Nu e însă zi în care să nu muncesc câte puțin pentru măcar unul dintre aceste obiective. Din puținul timp pe care îl are orice mamă, extrag momente din zi sau din seară pentru a face pași în direcția dorită. Sunt de zece ori mai productivă dacă îmi planific ziua de dimineață, atât cât este posibil.
Am fost multă vreme înconjurată de pesimiști, de oameni care preferau să critice în loc să admire și să muncească pentru a ajunge acolo unde își doresc. Azi lucrez la a nu mă mai teme să spun ce simt și ce gândesc, care sunt lucrurile care îmi plac și care îmi sunt convingerile. Mai mult, doar așa o să ai lângă tine oamenii potriviți, cei care rezonează cu ceea ce spui sau scrii. Cei care detestă acțiunea și stau departe de “arenă” vor sta departe și de tine, iar asta te scutește de multe bătăi de cap.
Pe final, îmi doresc să fiu un om mai organizat decât sunt acum și mult mai curajos. Dar sunt aspecte la care lucrez și cred că munca pe care o fac mă ajută mult să le îmbunătățesc.
***
Acum, că ai cunoscut-o și tu pe Mihaela Pascu- Oglindă cred că ești de acord cu mine când spun că e o femeie care inspiră! Alături de Mihaela te aștept și pe tine la clubul de carte #cicitORE, club cu efect terapeutic, spunem noi, dedicat mamelor. Ne întâlnim o dată pe lună și, după tot ce se întâmplă în cele aproape 3 ore, te asigur că vei privi lumea prin alt obiectiv. Iar la sfârșitul lunii ianuarie ne pregătim deja de ediția cu numărul IV.
