Mărturisesc că am avut nevoie de câteva zile să savurez picătură cu picătură emoțiile care m-au invadat! În momentul în care Domnica Petrovai a acceptat să-mi dea un interviu pentru blog, m-am simțit copleșită!
Mi-am amintit imediat cuvintele lui Seneca, celebrul filozof roman, care spunea că în viață sunt două lucruri de făcut: primul este să obții rezultate, al doilea este să te bucuri de ele.
Așa că m-am bucurat! Mi-am luat un răgaz de câteva zile pentru bucurie, timp în care m-am și lăudat tuturor prietenilor cu realizarea mea!
Dacă emoțiile ar fi compuse din picături, înseamnă că emoțiile mele au venit ca o ploaie prin care m-am plimbat câteva zile, fără umbrelă!
”Iubește și fii iubit (ă)” sunt cuvintele care mi-au rămas întipărite în memorie din prima secundă în care mi-am aplecat ochii peste cartea Domnicăi Petrovai, într-o librărie. Cumva, plimbările mele prin librării, în după- amiezile de vineri, sunt printre singurele activități despre care aș putea să spun că îmi este cu adevărat dor! Iar acum, că am cunoscut-o mai bine pe Domnica Petrovai, aș putea să pun pariu că și ei îi este dor de acest lucru!
În cele câteva zile în care m-am plimbat prin ploaia de emoții ce mi-a fost dăruită de Domnica, am căutat și cuvinte. Da, am căutat cele mai potrivite cuvinte pentru a descrie un om pe care îl admir și în a cărui poveste de viață, pe care mi-a împărtășit-o în rândurile de mai jos, mă regăsesc! Sunt onestă și mă văd nevoită să adaug că, în fața unui om ca Domnica Petrovai, cuvintele mele sunt mult prea mici sau mult prea puține pentru a-i face o introducere așa cum merită, pe blog.
Cel mai firesc mi-este să-i spun ”Bine ai venit, Domnica! Te primesc cu brațele deschise în casa mea virtuală!”.
Născută în Cluj și pasionată de lectură, Domnica Petrovai este unul dintre cei mai apeciați psihologi clinicieni din România, psihoterapeut, fondatoarea Mind Education și a Școlii pentru Cuplu. În 2018 a publicat ”Iubește și fii iubit(ă) – Aproape totul despre relația de cuplu”, o carte despre sănătatea relațiilor de cuplu.
Despre cartea ei, Domnica Petrovai spune:
”Am scris dorind să explic că viata în doi – oricât de nebănuite ar fi căile ei – are un alfabet. Trebuie să urmeze o igienă elementară. Să aiba repere și limite sănătoase. Există etape, fiecare cu farmecul și miza ei. Ca o relație de cuplu să funcționeze, alfabetul ei trebuie învațat. Copiii voștri încă nu știu, poate, să scrie și să citească, sau nu au capacitatea să înțeleagă încă dar, inevitabil, modelul vostru de viață de cuplu, de iubire, le va rămâne întipărit în minte și în suflet pentru tot restul vieții. Așadar, aveți grijă ce lasați în urmă!”
Î: Domnica, după cum ți-am povestit, la finalul fiecărei luni organizez, alături de buna mea prietenă, scriitoarea Mihaela Pascu- Oglindă, un club de carte cu scop terapeutic (spunem noi) dedicat mamelor. Se numește cititOARE. Participantele la clubul de carte te roagă să le faci câteva recomandări pentru conversațiile dificile în cuplu. Cum le gestionăm?
Vă felicit pentru inițiativă! Femeile au nevoie de sprijinul, înțelepciunea și blândețea celorlalte femei pentru a fi bine cu ele, pentru a se înțelege și vindeca. Studiile psihologice întăresc această intuiție a femeilor, și susțin ideea că sunt multe aspecte emoționale mult mai ușor de acceptat, înțeles și vindecat, prin sprijinul unei comunități de femei, față de psihoterapia tradițională. Pentru că ai nevoie de deschidere, de un spațiu sigur să-ți dezvălui temerile sau insecuritățile, de apartenență la un grup.
Am făcut această scurtă introducere pentru întrebarea ta, pentru că marea provocare în conversațiile dificile este să ne vedem noi pe noi. Este zona în care, datorită stresului, disconfortului și a experiențelor trecute, avem tendința de blamare, învinovățire sau critică de sine, abandon al nostru și al partenerului sau respingere.
Pe de altă parte, este și una dintre experiențele cele mai valoroase din perspectiva clarității. Și aici este valoroasă comunitatea, când simți empatie și acceptare, îți este mai ușor să-ți asumi și partea ta, din conversația cu partenerul.
Prima mea recomandare ar fi ca, într-o conversație pe care o simțiți inconfortabilă, să rămâneți prezente cu trăirile, să vă dați voie să simțiți, fără să fugiți în analiză, judecată, blamarea partenerului sau judecata de sine.
Știu că este teribil de greu! Mai ales dacă nu ai experiența în care să fii vulnerabilă, să trăiești durere, furie, tristețe, dezgust, rușine, vină și altcineva să te audă, să fie alături de tine. Sigur, nu înseamnă că îți dă dreptate, sau nu înseamnă să cauți dreptatea sau adevărul. Înseamnă să îți dai voie să simți.
Așa, cu o minte curioasă și binevoitoare, blândă, îți descoperi propriile nevoi neîmplinite, propriile frustrări, îți dai seama cum ți-ai pierdut din putere sau poate daca ai renunțat la tine. Sau îți reamintești experiențe din trecut, când simțeai la fel. Poate în copilărie sau in relațiile anterioare. Iar acum, proiectezi asupra partenerului ceea ce simți.
Meditația și orice practică de grijă pentru tine, te ajută să rămâi prezentă într-un conflict. Sau, dacă ți-ai pierdut prezența și observi că mintea caută argumente pentru care pare că el a greșit, el este vinovat, el nu ține cont de tine sau faptul că tu te simți „abandonată”, „respinsă”, „neiubită”, te reîntorci în prezent.
Cu cât putem fi mai conectate cu noi, cu atât nu mai încurajăm o dinamică în relație confuză și neclară, care se sfârșește cu suferință, de ambele părți.
Al doilea pas ar fi să conștientizați cum vă protejați când vă simțiți vulnerabile. Aveți tendința de detașare, de critică, de a „lăsa de tine”, de resemnare? A-ți înțelege modul în care să te protejezi este de mare ajutor, pentru că așa ajungi la nevoi. Cu compasiune, fără judecată.
Înseamnă că acolo este un loc dureros, o nevoie uitată sau poate ignorată.
De exemplu, atunci când te simți nesigură pe munca pe care o faci, pe ceea ce nu îți iese, se reactivează teama că nu ești suficient de bună, că vei eșua. Începi să te compari cu alte femei și, pentru că sentimentul este atât de dureros, îți este greu să stai cu el, adică cu tine, cu acceptare, iar atunci, mintea încearcă să găsească o soluție. Ți se pare că partenerul este cel care greșește, vorbește incorect sau nu este suficient de bun. Astfel, devii critică și vrei să-l faci pe el să fie mai bun.
Însă este despre tine și despre nevoia ta de acceptare și compasiune.
Scopul conversației dificile este să ne înțelegem unul pe celălalt, să ne auzim nevoile, dincolo de reproșuri, de nemulțumiri exprimate cu critică.
Emoțional, este dificil tocmai pentru că nu avem claritate asupra nevoilor, nici eu și nici el, iar astfel rămân cu convingerea că responsabilitatea nefericirii mele prezente, este celălalt.
Al treilea pas este să ne ascultăm unul altuia povestea. Perspectiva. Ce s-a întâmplat de fapt, fără să avem convingerea că știm intențiile celuilalt („să ne rănească”). Nu știm. Doar interpretăm.
A ne asculta cu curiozitate și bunăvoință înseamnă să ne reconectăm, să ne simțim din nou în siguranță unul cu celălalt.
Ar fi de precizat că, pentru unele conversații dificile câștigăm claritate în timp, luni sau ani. Ar fi înțelept să nu luăm decizii sau să „evaluăm” relația prin prisma acelor subiecte pe care nici eu și nici el, nu avem resurse să le descifrăm. Sau resurse să ne răspundem unul altuia nevoilor profunde. Abordați acele conversații pentru care aveți resurse, iar pe altele le puteți amâna pentru un moment mai potrivit.
Î: Ce îmi poți spune despre empatia în cuplu? Joacă empatia un rol esențial în viața noastră de cuplu? Legat de acest subiect, te rog să îmi faci și câteva recomandări de lectură.
Sigur, este esențială, pentru că poți să vezi și perspectiva celuilalt, te poți conecta și re-conecta emoțional cu partenerul și astfel există apropiere fizică, ceea ce numim noi că „rezonăm” unul cu celălalt.
Empatia implică, în primul rând, abilitatea de a fi prezent, conectat cu propriile tale nevoi. Înseamnă să îți cunoști și să îți înțelegi mecanismele de protecție, punctele sensibile și să le observi și pe ale partenerului. Ne pierdem empatia atunci când suntem stresați, când nevoile noastre sunt neîmplinite și devenim reactivi, defensivi, atunci ne protejăm.
Însă o putem recupera prin prezență și grijă pentru propriile noastre nevoi. Un somn odihnitor, meditația, mișcarea, toate acestea ne ajută să redevenim mai empatici. Avem nevoie de empatie pentru că, una din nevoile fundamentale pentru o relație de cuplu satisfăcătoare, este să ne înțelegem unul pe celălalt, să ne acceptăm diferențele și viziunile diferite, să clădim amândoi un împreună.
Ca și lecturi, v-aș recomanda texte din zona de mindfulness, precum John Kabat Zinn, Tara Brach, sau lectura care te sprijină să-ți descoperi punctele sensibile, Cum să-ți reinventezi viața (Jeffrey Young). Un text foarte util pentru conversațiile dificile în cuplu și ce înseamnă asumarea responsabilității propriilor trăiri și despre empatie este Say What You Mean: A Mindful Approach to Nonviolent Communication (Oren Jay Sofer).
Î: Care sunt cele mai dragi cărți pe care le ai în biblioteca ta? Ai un scriitor preferat?
Cărțile au fost bucuria și refugiul meu încă din copilărie și un mare sprijin în adolescență. Poveștile m-au atras dintotdeauna pentru că îmi arătau o viață mult mai bogată în experiențe, decât avem eu acces, și m-au și ghidat în momentele de confuzie sau îndoială.
Nu am acum o scriitoare sau scriitor preferat, însă îmi aduc aminte cu bucurie lecturile unor scriitoare cum sunt Margaret Mazzantini, Nicole Krauss sau Margquerite Yourcenar și lista este foarte lungă.
Cred însă că m-a influențat mult și munca de terapeut de cuplu. Privesc acum un text (fără să vreau) și dintr-o perspectivă psihologică.
Îmi doresc să regăsesc în romane mai multă lumină și speranță, în poveștile de iubire, mai ales că am amintirea multor povești dureroase și nefericite de dragoste, din cărțile pe care le citeam. Acum caut altceva. Caut acele povești autentice ale oamenilor, similare cu poveștile celor din cabinet, care au forța și înțelepciunea de a-și clădi o relație frumoasă de cuplu.
Î: Putem spune că iubirea în cuplu are ca fundament, înainte de toate, iubirea de sine? Observ că foarte mulți oameni din anturajul meu, vorbesc sau chiar bravează pe această temă dar, în realitate, simt că mai avem multe de învățat la capitolul ”iubire de sine”. Cum învăț să mă iubesc pe mine, Domnica?
Eu cred că iubirea reală este în relația dintre cei doi. Este ceva ce construim amândoi. Nu cred că „iubești” pe cineva care nu-ți împărtășește sentimentele. Și nici nu cred că ai nevoie să te „iubești pe tine” înainte de a-l iubi pe celălalt. Cred însă că ai nevoie să „iubești omenirea” ca să fii capabil să iubești un om, cum spune Erich Fromm. Sigur că studiile spun că „omenirea” înseamnă un număr mult mai mic de persoane.
Însă ideea este că, noi evoluăm în relații și, cu cât suntem mai autonomi, mai conștienți de propria noastră persoană, mai capabili să fim vulnerabili în intimitatea unei relații, mai capabili de conversații inconfortabile, cu atât sutem mai capabili să devenim mai iubitori.
Cred că nevoia de iubire, așa cum o simțim astăzi, ca un sentiment de siguranță și încredere, este rezultatul evoluției omului. Și că implică un efort mai mare din partea noastră, de a ne clădi o identitate, de a avea claritate în privința nevoilor noastre, de a face față dificultăților, cum sunt cele prezente.
Nu cred că te pregătești de o mare iubire stând departe de relații și fără investiții în relații. Nu multe, însă autentice și profunde.
Î: Care este cel mai mare inamic al armoniei într-un cuplu?
Aș crede că orgoliul. Și mulți recunosc că, deși știu ce are nevoie partenerul și relația, orgoliul îi (și ne) oprește în a menține armonia. Sentimentul că el a greșit… deci, el trebuie să facă primul pas, sentimentul că tu dai cel mai mult în relație și nu primești pe măsură. Este greu și dureros să ne vedem cu adevărat pe noi și să nu cădem în capcana de a ne menține o imagine iluzorie despre cine suntem și ce dăruim în relație. De asta avem nevoie de feedback din partea prietenelor, colegilor, oamenilor cu care interacționăm. Să avem și o altă oglindă. Sigur, cu păstrarea integrității personale.
Î: Oamenii vin la tine pentru terapie dar, pe lângă sprijinul de specialitate, ce crezi că le oferi celorlalți, ca om? Cum este Domnica Petrovai, omul? Ce ai moștenit de la părinții tăi și poți să-mi împărtășești?
Cred că vin pentru terapie, însă caută și omul. Sau în primul rând, omul. Sunt o femeie pe care fetele mele adolescente o văd ca fiind blândă, iubitoare și drăguță. Ceea ce îmi aduce cea mai mare bucurie!
Și, spun ele, uneori prea protectoare, adică îmi fac uneori prea multe griji, și așa și este. Am moștenit de la tatăl meu dragul de cărți pe care le-am cărat cu mine prin toate casele pe care le-am avut. El a murit de leucemie când avem 9 ani și îmi aduc aminte că mi-a spus că nu va mai fi alături de mine să mă îndrume și să mă sprijine, însă să învăț să citesc, că acolo voi găsi răspunsuri la întrebările pe care le am.
Mama este o femeie extrem de muncitoare și, toată viața ei, doar asta a făcut. Acum, pentru prima dată în 70 de ani, fiind carantină, a citit o carte, altele decât cele „obligatorii” de la școală și cartea mea, pe care a citit-o din mândrie că fiica ei a făcut un lucru așa de mare.
Așa și-a dat seama că toată viața ei a fost o persoană anxioasă. Citind, s-a putut înțelege pe ea. Ceea ce pentru mine a fost o mare bucurie!
Prima mea căsnicie a fost cu iubitul din facultate. Eram convinsă că suntem suflete pereche și că vom trăi până la adânci bătrâneți fericiți. Însă, „fericirea” noastră s-a oprit după 13 ani de relație. Trecutul meu și al lui ne-au copleșit. Din acea durere „de nesuportat” am început să caut soluții, răspunsuri, oameni care mă pot ajuta să înțeleg ce s-a întâmplat. Trecutul atunci a fost mai puternic decât mine.
Ți-aș spune că eu sunt o femeie care învățat pe o cale grea și dureroasă, iar asta m-a motivat să studiez mai mult, să explorez și să nu renunț să cred în iubire. Să-mi găsesc eu resursele personale și să fiu capabilă de iubire.
Acum, după 7 ani într-o altfel de relație, cu soțul meu, un bărbat care și el este mai pregătit pentru o relație, mă simt mult mai conștientă, înțeleg și văd diferența în viața de zi cu zi. Și marea mea dorință este ca fetele mele să aibă un model de iubire care să le fie de ajutor, să aibă mai puține piedici din partea mea.
Aș vrea să le ofer cât mai puțin din propriile mele „datorii” emoționale și să le eliberez de ele. Să fie libere să iubească și să fie iubite fără atât de multe mecanisme inconștiente care să le tragă în jos.
Î: Ești tipul introvertit sau extravertit? Cum crezi că te văd ceilalți?
Categoric introvertă. Mă reîncarc citind, în natură și petrecând timp singură. Și apoi am resurse să mă reîntorc în lume și relații.
Î: Cum se împacă rolul de psihoterapeut (un rol foarte solicitant, din punctul meu de vedere) cu rolurile de mamă și cel de soție?
Este o muncă pe care o consider un mare dar de la viață! În primul rând, pentru că întâlnesc oameni extraordinari, atât de frumoși, care mi se deschid și-mi împărtășesc o parte din viața lor intimă. O văd ca un mare avantaj și în relație cu fetele și cu soțul meu, pentru că, cunoașterea m-a ajutat să reacționez de multe ori, mai înțelept.
Practic meditația și yoga de foarte mulți ani și cred că asta m-a ajutat cel mai mult să pot conține disconfortul celorlalți cu o detașare emoțională sănătoasă. Asta mă ajută și în relația cu familia.
Nu „stăm” supărați unul pe celălalt și vorbim când avem ceva pe suflet.
Fetele au deschiderea de a-mi spune când au un disconfort sau dacă ceva le supără sau înfurie, mai ales când se întâmplă în relația noastră. Și cred că am „scăpat” de a crede în perfecțiune în relații , în viață, și că am câștigat mai multă autenticitate și confort cu vulnerabilitatea.
Î: Domnica, ți se întâmplă să simți nevoia să ”evadezi ” câteodată? Ce faci în acele momente, cum depășești momentele dificile din viața ta?
Desigur, acum aș evada într-o călătorie. Ador să descoper locuri, să povestesc cu oameni necunoscuți, să explorez lumi noi. Sunt o exploratoare și noutatea mi-a adus multă bucurie și mi-a stârnit curiozitatea! Acum „evadez” prin lecturi și filme.
Când îmi e greu și suferința sau durerea mă copleșesc, natura este vindecătoare pentru mine. Mă reașează cumva, revin la gânduri mai blânde despre mine și lume, iar astfel îmi recapăt liniștea.
Î: Ce pasiuni sau hobby-uri ai?
Așa cum spuneam, îmi place să călătoresc, să citesc, ador zilele de sâmbătă dimineața când am timpul meu pentru yoga și meditație. Îmi place grădinăritul, care este o pasiune mai recentă și mi-aș dori mult să învăț să dansez. Simt că-mi lipsește dansul. Parcă tânjesc după el!
Î: Cine te inspiră? Ai un model sau un mentor?
Poate sună a clișeu, însă mă inspiră oamenii, cuplurile care vin în cabinet. Sunt mereu uimită de cât de multă forță, iubire și îndrăzneală au femeile și bărbații pe care îi întâlnesc.
Și da, am și mentori și prieteni pe care pot conta, oameni fără de care viața mea acum ar fi fost mult mai grea. Oameni care mi-au fost alături atunci când nu eram capabilă să fiu atentă la relația cu ei, cu siguranță, nu foarte iubitoare. Însă au rămas lângă mine fără judecată. De ei m-am simțit văzută cu adevărat!
Î: Povestește-mi despre Școala pentru Cuplu pe care ai fondat-o și despre programul ”Trai în Doi” adresat cuplurilor. Cum au primit oamenii această inițiativă?
Este proiectul meu de suflet și, din fericire pentru mine, a fost foarte bine primit. Chiar dacă cu rețineri… „ce avem noi nevoie de o școală sau un curs care să mă învețe despre iubire și cuplu, doar noi nu avem probleme?” sau stângăcia de la început, dar am creat deja o comunitate de cupluri care, așa cum spun și ei, au acum mai multă încredere în viitorul relației.
Marea mea provocare pe care o am și în prezent a fost să trec de la rolul de terapeut, la cel de antreprenor. Marea majoritate a oamenilor, după ce se înscriu și parcurg programul gândit pentru cupluri Trai în Doi spun că este extrem de valoros, însă lipsește cu desăvârșire partea de marketing și promovare.
Aici simt că mai am multe de învățat. Însă, ca să revin la ce știu, Trai în Doi este un proiect ce cuprinde 6 workshop-uri pentru cupluri. Aceste workshop-uri conțin competențele cheie pentru o relație de cuplu satisfăcătoare. Feedback-ul multora a fost că, acest program i-a ajutat mai mult decât terapia de cuplu, ceea ce m-a surprins, mai ales că eu eram terapeutul.
Faptul că sunt 10 cupluri cu vârste diferite și provocări diferite, îi ajută mult să învețe din experiențele celorlalți, participanții se simt inspirați și „normalizează” ideea de a căuta sprijin.
Cred, mai ales datorită experienței mele personale, că divorțul poate fi prevenit și am văzut asta la atât de multe cupluri! Marea majoritate a relațiilor au nevoie de un mentorat, de un ghidaj, și astfel chiar pot avea viața pe care și-o doresc.
Școala pentru Cuplu este un proiect pe care vreau să-l dezvolt. În decembrie am primit acceptul final pentru un proiect de cercetare despre provocările cuplurilor din România, ceea ce m-a bucurat foarte mult! Am dezvoltat un program de formare pentru viitorii terapeuți de cuplu, alături de care să contribuim la o educație a cuplurilor și relațiilor pornind din școală, către tineri, pentru a fi mai pregătiți pentru viața de cuplu.
Am dezvoltat și un proiect pentru bărbați, se numește Bărbatul Întreg pentru a sprijinii bărbații în propriul lor proces de transformare personală și dezvoltare emoțională, dar și un proiect dedicat celor singuri, care își doresc o relație, Vreau să iubesc din Nou.
Î: Ești autoarea uneia dintre cele mai apreciate cărți din România, pe tema relației de cuplu ”Iubește și fii iubit(ă).(Aproape) totul despre relația de cuplu”. Ce ai simțit când ai ținut prima dată cartea în mâini, ce a fost în sufletul tău în acele momente?
Ah, am fost copleșită de emoții, de la entuziasm, frică, bucurie, îndoială, satisfacție. Două zile am stat închisă în casă și m-am uitat la filme. Îmi era greu să stau cu toate acele trăiri. Acum mă simt mult mai liniștită și împăcată. Și mă pot bucura de ce îmi scriu oamenii: că îi ajută cartea și îi sprijină.
Era exact ce mi-am dorit! Să le fac oamenilor viața mai ușoară.
Pentru că știu și cum este să-ți fie greu, și cum este să-ți fie bine. Le-am trăit pe amândouă!
Î: Se spune că fiecare om are o misiune. Care este misiunea ta. Domnica?
Misiunea mea este să-i inspir pe oameni să aibă grijă și să prețuiască relația de cuplu. Să creadă în iubire.
Î: Povestește-mi, te rog, despre o decepție, un eșec din viața ta care, cu trecerea timpului, s-a dovedit a fi un lucru sanatos?
Cu siguranță a fost divorțul. Mi-a scos la lumină multe răni, frici, multă îndoială și nefericire neînțeleasă. Așa l-am și perceput și, datorită profesiei, ca un mare eșec. Cine ar avea încredere într-un terapeut de cuplu care a divorțat?
A fost un lucru minunat, pentru că a fost un întreg proces. Și înainte de decizie și după, un proces de vindecare mult mai profundă. Mă simt acum o femeie mult mai împlinită, cu multe momente de bucurie și liniște sufletească. Și simt că înțeleg mult mai bine durerea celorlalți pentru că mi-am trăit-o pe a mea. Și am mai multă încredere că divorțul poate fi prevenit.
Despre programele coordonate de Domnica Petrovai puteți gasi mai multe detalii pe Mind Education Romania
