De o perioadă am început să experimentez rețete, să pictez cu acuarele și să citesc pe telefon.
Știu că nimic nu se compară cu mirosul unei cărți! Însă n-am putut să rezist tentației să nu descarc și eu câteva în format electronic, cărți puse la dispoziția cititorilor, de diferite edituri. Ieri, după miezul nopții, următoarele cuvinte m-au determinat să fac un screenshot :
„Crezi că tubul nostru digestiv e conectat la starea de spirit?”
Am luat-o personal și i-am răspuns imediat lui Mathilde, personajul din carte. Ca și cum întrebarea îmi era adresată mie, nu soțului ei, alături de care franțuzoaica face o călătorie de 5000 de km, pe jos, fără bani în buzunar și fără bagaje.
- Da, Mathilde, cred că tubul nostru digestiv, de fapt, tot aparatul nostru digestiv ne influențează buna dispoziție! Uită-te la mine, spre exemplu!
Înainte de pandemie, jur că ”ce să gătesc azi?” era o sursă de stres! Știu să gătesc, ba chiar gătesc foarte bine însă, răspunsul la întrebarea asta îmi stătea mereu ca un ghimpe în talpă, toată ziua. La birou, în pauza de cafea, căutam în minte o soluție, o idee, ceva care să nu mă ducă direct în bucătărie, în momentul în care voi fi ajuns acasă! Gătitul în sine, vasele de după, tot ”procesul” ăsta mă lăsa, nu de puține ori, chiar și fără poftă de mâncare! Și, ca orice mamă de pe planeta asta, nu de puține ori m-am hrănit cu resturile copilului, suficiente cât să spun că am luat și eu cina.
De când lumea mea s-a întors la 180 de grade, parcă și relația mea cu gătitul este alta. Caut rețete. N-am făcut în viața mea un cheesecake, asta până săptămâna trecută! Eram mai degrabă genul ”cu specific românesc”, iar o friptură cu piure sau un pilaf îmi veneau cel mai des în minte, drept răspuns.
”Ce experimentez azi în bucătărie?” a devenit întrebarea zilei.
Știi de ce? Pentru că am schimbat perspectiva! Gătesc, în primul rând, pentru mine! Paste de casă cu ton? Văd strâmbături din nas? Nu-mi pasă, îi dau mai departe cu pastele mele de casă și cu mirosul de ton care umple bucătăria! Găsesc o plăcere uriașă în fiecare fâșie de aluat galben pe care o tai cu cuțitul acela cu lama ușor îndoită, la care nu renunț nici în ruptul capului!
Resturi de făină pe blatul de lângă chiuvetă, câteva coji de ouă lăsate pe un șervețel, o oală și o cratiță abandonate pe aragaz. În mijlocul mesei, o porție uriașă de paste cu ton și două frunze de busuioc așa, de decor. Din ușa bucătăriei, două perechi de ochi mari, își anunță intenția că ar dori să guste, măcar puțin. Se vede asta de la o poștă! ”Măcar puțin” se transformă, de fiecare dată, în ”a fost atât de bun, am mâncat tot!”. Eu, la fereastră, îmi sorb cu satisfacție ultima picătură de vin, dintr-un pahar cu picior înalt.
Și atunci, în momentele alea în care eu mă joc în bucătărie și pun pe masă un ”experiment”, nu știu cum se face că toate devin mai… ușoare. Nici pandemia nu mai pare atât de înfricoșătoare, nici teama că buzunarele noastre vor avea de suferit, nimic nu mai este incert, grav sau înspăimântător. Suntem numai noi trei la masă, aici, acum. Ne bucurăm unii de alții, de mâncare, de momentul acesta.
Mâncare, iubire, soare și fluturi în stomac.
Pastele cu ton sunt favoritele lui Lexi, de cele mai multe ori dupa scoala!