De când Diana a început să citească, parcă mi-am luat o piatră de pe inimă!
Mă simt ușurată că am depășit perioada în care îmi făceam tot felul de scenarii prin care voiam să o determin pe Diana să citească! Evident, să citească de plăcere și din proprie inițiativă :).
Câți n-am visat, măcar o singură dată, ca ai noștri copii să ”devoreze” toate cărțile pentru vârsta lor?!
M-am tot întrebat în ultimul timp ce anume a determinat-o pe puștoaica mea să citească din proprie inițiativă și care a fost momentul în care a început să facă acest lucru din pasiune?! Pentru că cititul este acum pasiunea ei!
Am răscolit prin amintiri, în încercarea de a descoperi acel lucru care a determinat-o pe fiica mea să pună mâna pe o carte, să se închidă în camera ei și să citească de bunăvoie!
Sunt foarte mândră de ea, mă consider o mamă norocoasă și sunt sigură că îmi înțelegi lipsa de modestie atunci când afirm lucrul acesta!
Însă, lucrurile n-au fost deloc simple la început!
De aceea, am decis să spun povestea ”Cum a început fiica mea să citească”. Sper să găsești piesa lipsă din puzzle. Pentru că, atunci când vine vorba de copii și de citit, eu îmi închipui un puzzle uriaș pe care noi, părinții, trebuie să-l realizăm, piesă cu piesă.
Dacă nu știai deja, Diana mea are 14 ani și jumătate și citește de plăcere de pe la sfârșitul clasei a III- a, adică de la 9 ani și ceva.
Și eu, ca orice mamă, îi citeam copilului meu aproape în fiecare seară. Iar atunci când nu-i citeam, să știi că inventam niște povești grozave!
Am născut-o pe Diana în 2004, pe când eu eram tot un fel de copil, numai că ceva mai mare, ce-i drept! Sursele mele de informare erau limitate, în ceea ce privește nașterea sau alăptarea, creșterea și îngrijirea unui copil. În schimb, aveam experiența de soră mai mare (cu 10 ani)! 🙂
Diana a venit într-un moment sensibil în viața mea. De-abia terminasem facultatea și mă pregăteam să urmez un masterat. Aveam acces la internet doar atunci când mergeam la sala de lectură a facultății, loc în care ajungeam din ce în ce mai rar.
În consecință, mi-am crescut fiica exact așa cum am simțit, cu puținele sfaturi primite de la pediatru sau de la mama. Cu toate astea, cred că am făcut o treabă bună!
Îmi mai amintesc că, pe lângă puținele cărți de specialitate pe care mi le permiteam pe tema educației copilului, cumpăram tot felul de cărțulii frumos colorate, cartonate, cu personaje care mai de care mai simpatice.
Nu știu dacă voi vă amintiți de ”Fifi și floricelele”?! Era o serie de 5 mini- cărticele cu ferestruici, foarte atractive, pe care ea le iubea, ba chiar le învățase textul pe de rost. Apoi, Diana mea l-a descoperit pe Winnie 🙂
Mai târziu, au început să-i placă poveștile lui Hans Christian Andersen, fiind fascinată de o carte mare cu povești, pe care o răsfoia încontinuu.
Când a început școala, lucrurile s-au complicat. Interesul pentru povești scăzuse considerabil, iar Diana devenea din ce în ce mai curioasă de viața animalelor, motiv pentru care a făcut o adevărată pasiune pentru o enciclopedie. Din această enciclopedie, pe care o păstrează și acum în biblioteca ei, Diana copia cuvânt cu cuvânt informațiile și apoi încerca să reproducă desenele. Era foarte încântată când făcea acest lucru și sunt convinsă că exercițiul acesta, joaca ei, a ajutat-o să-și îmbunătățească scrisul și cititul.
Primul pas:
i-am încurajat preocupările și curiozitatea
Însă, cea mai dificilă etapă în acest proces a debutat pe la jumătatea clasei I.
A fost perioada în care eu insistam foarte mult! Fiica mea știa să citească foarte bine și totuși, nu citea. De fapt, ea nu citea atât cât mi-aș fi dorit eu! Îmi făceam diverse strategii, numai- numai să citească și ea ceva mai ”consistent” sau măcar să deschidă o carte din proprie inițiativă!
Cumpăram cărți pentru mine, cumpăram cărți și pentru ea! Ne petreceam ore întregi prin librării, iar eu aveam mereu câte o carte lângă pat și una în geantă. În fiecare seară, după ritualul nostru de vorbit și de iubit înainte de culcare, Diana se cuibărea lângă mine și răsfoia câte o revistă pe care o primea de la școală.
Efectiv o imploram să citească! Insistam. N- am obținut niciun rezultat! Diana nu citea nici măcar o singură pagină!
Privind în urmă, realizez că eu îmi doream lucrul acesta, mai mult decât ea. Îmi doream pentru ea!
Însă, Diana mea era interesată mai mult de socializare, de noii colegi de școală și de activitățile extrașcolare. În weekend, se juca ore în șir, scria certificate de naștere pentru jucării, nota numele fiecărui ursuleț într-un registru special și le făcea programări la medic. Prescria rețete tuturor maimuțoilor din casă și confecționa brățări pentru păpuși. Desena, modela, făcea tot felul de experimente. Și nu deschidea nici măcar o carte!
În schimb, eu eram destul de perseverentă: citeam, luam notițe. Îi cumpăram cele mai interesante cărți pentru vârsta ei și le făceam o reclamă de mamă- mamă, aș fi convins-o și pe bunica să le citească! Numai pe Diana nu reușeam să o conving!
Încercam mereu să-i stârnesc interesul; în casa noastră cărțile nu erau obiecte decorative și, cu toate astea, Diana nu citea nimic de plăcere! Era un adevărat supliciu pentru ea, atunci când o rugam să deschidă o carte!
Și totuși, cum a început fiica mea să citească și chiar să-i placă acest lucru? Cum au ajuns cărțile să-i fie tovarăși? Cum a ajus să le iubească?
Ce a determinat-o pe Diana, o puștoaică, să afirme că prin citit, ea a descoperit un alt univers?!
Acum cred că am găsit piesa lipsă din acest puzzle!
Este vorba despre momentul în care eu am încetat să mai insist. Este clipa în care m-am retras și am lăsat ca tot ceea ce clădisem până atunci, să-și facă efectul, să culeg roadele!
Plantasem semințele, strategiile și insistențele nici nu-și mai aveau rostul!
Fiica mea crescuse, iar eu scăpam din vedere acest lucru! Trebuia să fie decizia ei, să vină de la ea!
Diana își dezvoltase o personalitate puternică și începuse să ia propriile decizii. Nu se mai bucura atunci când primea cărți în dar, pentru că nu-i stârneau interesul. Nu mai era copilul mic, căruia trebuia să-i aleg eu cărțile. Diana voia să facă propriile alegeri și să-și impună punctul de vedere.
Acesta este răspunsul la întrebarea mea: în secunda în care i-am acordat această libertate, de a-și alege cărțile care îi plac, cărțile care îi stârneau curiozitatea, Diana a descoperit singură plăcerea de a citi!
acest lucru reprezintă, într-o mare măsură, unul dintre primii pași ai copilului meu în a fi independent.
Acum iubește cărțile și ia librăriile la scotocit de câte ori are ocazia. Păstrează în biblioteca ei cărțile care au impresionat-o în mod deosebit, iar pe restul le face cadou sau le donează. Iar dacă îi place o carte foarte mult, o recitește și de câteva ori!
Când îi place o carte, citește până noaptea târziu și parcă nu o mai poate lăsa din mână!
”Încă 5 minute, te rog, mami!” aud asta aproape în fiecare seară.
Să-ți ajuți copilul să găsească bucuria lecturii, nu e lucru ușor! E o adevărată provocare! Dar, toate eforturile noastre, merită!
Te rog să ai răbdare și să ții cont de vârsta copilului tău! Continuă să-i fii model și fii conștient de faptul că își va găsi modele și în afara familiei! Pentru asta, învață-l că e important să-și alegă el prietenii și nu invers!
Ține cont de opinia copilului, atunci când vrei să-i cumperi o carte!
De fapt, ce-ar fi să-l lași să-și aleagă singur cărțile?! Sunt convinsă că va face o alegere foarte bună, de care vei fi mândră!
Sunt curioasă care este povestea ta. Îți mai amintești cum a început copilul tău să citească și prin ce încercări ați trecut, pentru a transforma cititul în plăcere?
