De mică am fost învățată să nu cer. Să nu vreau, să nu deranjez, să nu cumva sa spun ceva greșit. Toate NU- urile astea m-au dus pe drumul către … nu visez, nu sper, nu ridic pretenții. Așa am continuat aproape 30 de ani.
N-am cerut nimic, nici măcar o explicație sau o mărire de salariu. N-am știut să-mi cer și nici să-mi apăr drepturile. N- am “deranjat”, n-am ridicat capul.
Nici măcar o singură dată nu mi-am imaginat că ar putea veni ziua în care eu, puștoaica aia mică și slăbănoagă, tunsă băiețește și îmbrăcată cu hainele primite de la sora mai mare…. voi ști să cer, să sper, să-mi doresc și să visez.
Nu mi-am imaginat că ar putea exista ziua aia, pe care am trăit-o în urmă cu vreo 7 ani. A fost ziua în care mi-am cerut un singur drept: acela de a trăi. Și așa a repornit totul!
Sâmbăta trecută, într-o ceașcă mare pe care erau desenate flori roz și portocalii, o ceașcă cu un ceai alb și parfumat, m-am întâlnit, din nou, cu mine. M-am întâlnit cu puștoaica aia slăbănoagă și cu femeia de azi.
Mi-am amintit de ziua în care am învățat să cer. M-am gândit cu nostalgie și la zilele în care nu îndrăzneam să fac asta, pentru că momentele alea fac parte din mine. M-am mângâiat pe creștet, am suferit, am acceptat și apoi… m-am lăudat!
Da, serios! M-am lăudat pe mine însămi.
