Este ora 9 și încă n-am sunat-o pe mama să-i urez la mulți ani de 8 martie. Dar ea mă cunoaște. Și mă așteaptă.Cuminte, ca un copil care știe că urmează să primească o bicicletă sau cadoul visat.
Probabil că și-a pregătit deja ”cafeluța” și a dat de mâncare celor 4 căței și 6 pisici pe care i-a strâns pe lângă casă. O și văd cum soarbe mulțumită din ceașca ei veche, după ce pune fiecare lucru la locul lui, așteptându-și parcă recompensa.
Să o sun acum? Nu…o mai las puțin, așa mi-o pot închipui în cadrul ușii date cu vopsea verde, dinspre grădina din fața casei. Sigur își imaginează florile pe care le-a sădit acolo și care vor ”exploda” în curând. Asta e una dintre bucuriile ei. Să bea din ceașca ei mică de cafea și să privească florile alea colorate, din fața casei. În tihnă.
În timp ce așteaptă să-i sune telefonul, din clipă-n clipă.
Nu cred că v-am spus, dar mama mea e un copil. E un copil prins într-un corp bătrân și muncit. E veselă și jucăușă. Dacă n-ar scoate o vorbă, ochii ar vorbi pentru ea, oricum. Are niște ochi albaștri, ca niște mărgele mici. Este atât de ciudat, dar mama a început să semene leit cu bunica, cu mama ei. Seamănă atât de mult, că mă înfior de fiecare dată când o revăd.
Și dacă o sun…ce să-i spun? La mulți ani, mamă?! Aș vrea să-i spun mai multe… te iubesc copile, te înțeleg și te simt.
