Ține-mă în brațe, mamă!

1

Am auzit ușa deschizându-se ușor în spatele meu. Am tresărit. Mai mult de bucurie că se trezise. Cu un gest leneș și-a dat pe spate cele câteva șuvițe ce îi acopereau fața. Și mi-a zâmbit ștengărește.

I-am cuprins obrajii fierbinți între palme și i-am pupat nasul mic. Am stat nas în nas vreo 10 secunde, după care m-am așezat pe scaunul din bucătărie. Mi-am netezit poalele rochiei, ca și cum aș fi pregătit casa pentru musafiri.

Am desfăcut larg brațele și i-am făcut semn să se așeze pe genunchii mei. Ea a ezitat. A dat dezaprobator din cap și a rămas în picioare în fața mea de parcă aștepa ceva.

Am încercat din nou, însă mult mai convingătoare de data asta. A cedat imediat și s-a așezat încet, parcă să nu mă strivească. Aștepta să o asigur că nu-mi pasă dacă-mi șifonează hainele sau că am suficientă putere să o țin în brațe. Vroia să o asigur că n-o să am vreo durere sau vreun junghi.

S-a cuibărint la pieptul meu chicotind și pufăind.

mama, copil

N-am să uit ziua în care am devenit conștientă că, la un moment dat, nu voi mai avea putere s-o iau pe Diana în brațe. 

Parcă mă și văd cum i-am lăsat ghiozdanul pe o bancă, cum am luat-o pe sus și am cărat-o așa câțiva metri. Ea râdea și privea cerul. Eu râdeam și eram completă. Și gâfâiam. Iubeam să o simt lipită de mine.Iubesc asta!

De- abia trecuse în clasa a doua. Îmi plăcea enorm să o țin în brațe, să- mi prind palmele în jurul pieptului ei, pe sub mânuțele ei firave și să o învârt.

Azi, mă așez pe un scaun, după care o invit să stea pe genunchii mei. Așa-mi potolesc eu dorul. Așa-mi alimentez eu bateriile! Sunt sigură că sentimentul este reciproc. Simt asta din forța cu care mă strânge, văd asta în ochii ei și în încredrea cu care pleacă din îmbrățișarea noastră.

Copiii nu se- nvață în brațe! Au nevoie de acest lucru! Este locul lor, locul unde se simt în siguranță și de unde se pot conecta cel mai bine cu părinții lor.

Deși este înaltă cât mine, deși se împotrivește și îmi argumentează ba că este prea mare sau prea grea, Diana pur și simplu iubește s-o țin în brațe!
Iar de eu, eu n-am altceva mai de preț!

1 COMENTARIU

  1. Fiica mea de patru anișori e deja greu de prins în brațe. Îmbrățișările noastre sunt din ce in ce mai scurte pentru că “o așteaptă jucăriile”. Și mă întristez uneori…. . Noroc cu noul bebeluș. Profit acum, până nu coboară și el din brațele mele 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Pentru a lăsa un comentariu trebuie să fiți de acord cu:
Please enter your name here