Avea părul strâns la spate, într-o coadă. Era o femeie de statură medie, uscățivă, îmbrăcată cu un maieu alb cu dungi albastre. Bretelele sutienului de culoare neagră ieșeau de sub bretelele maieului din bumbac. Își ținea poșeta mică într-o parte, stil poștaș.
Am văzut-o cum scanează magazinul din priviri. Pe rafturile din centru erau aranjate la linie, niște tricouri. Și-a aplecat privirea asupra unui tricou de deasupra unui teanc generos.
Felia de pepene roșu, dintr-un material sclipicios, parcă iți sărea în ochi. Tricoul alb, cu felia de pepene imprimată pe piept, parcă striga după atenție. Ea l-a luat în grabă. A privit felia de pepene preț de câteva secunde.
Pe fața tinerei femei a apărut un zâmbet. A ridicat ușor colțul gurii. Femeia părea să-și cântărească gândurile. A înclinat capul într-o parte, de parcă dorea să privească felia de pepene roșu dintr-o altă perspectivă. Însă, vocea din spatele ei, a făcut-o să tresară:
Hai odată de aici, la naiba! Lasă ăla jos!
Bărbatul cu vorba aspră părea iritat la culme. Avea o cămașă care țipa, în încercarea de a sta închisă peste burta lui bombată.
Tânăra a aruncat brusc tricoul peste teancul din fața ei. L-a aruncat ca și cum, dintr-o dată, felia aia de pepene roșu ar fi mușcat-o. De parcă s-ar fi ars la degete. Bărbatul a trecut nervos pe lângă ea. Iar ea l-a urmat.
Femeia cu zâmbet timid s-a transformat brusc într-o femeie vinovată. Ispășită, docilă, l-a urmat pe cel ce-i poruncise să lase tricoul, fără să scoată un cuvânt.
A observat pe fugă cele câteva priviri ațintite asupra ei. Și-a mușcat buza de jos, a plecat capul și a ieșit grăbită din magazin.
*****
El, un tip înalt, destul de tânăr, împingea un cărucior. Copilul, care nu avea mai mult de 2 ani, se juca cu o zornăitoare. Ea, în dreapta lui, trăgea cu patos dintr-o țigară lungă, abia aprinsă. Lăsa în urma ei un fum apăsător, suficient cât să-l simt și eu. Mergeam pe trotuar la câțiva metri în spatele lor.
Și dacă e meci, crezi că mă interezează? l-a întrebat ea, pe un ton dur.
Dar joacă echipa națională!
Acuma… n-o să-mi stric eu programul pentru meciul tău! Am ieșit să mă plimb… și nu mai pot eu de meciul tău!
Bărbatul înalt n-a mai spus nimic. A împins tăcut căruciorul. I-am depășit. Cuplul a rămas în urmă. O auzeam pe femeie cum vorbea încontinuu în spatele meu. N-a încetat să-și exprime revolta față de dorința soțului de a urmări meci de fotbal, până în capătul bulevardului. Am grăbit pasul, să n-o mai aud.
******
Nu de puține ori m-am întrebat cât de mult mai înseamnă respectul într-o relație. Dacă mai există sau dacă mai este la modă. Dacă mai este o condiție într-un cuplu.
Respectul autentic, nu doar declarativ! Respectul curat, care să scoată tot ce e mai bun în fiecare dintre parteneri. Respectul ăla care să pună iubirii o temelie.
Respectul care exclude orice urmă de ostilitate. Respectul care clădește, încurajează, acceptă cu eleganță și considerație tot ceea ce face persoana presupusă a-ți fi iubită.
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să mă urmăriți pe pagina de Facebook, pe Instagram și chiar pe Youtube. Așa veți fi la curent cu toate noutățile!
Sigur ca mai exista! In bula mea in care traiesc exista. 🙂
Dar in afara ei, realitatea este cam cum ai povestit tu. Iar linia intre aceasta lipsa de respect si violenta domestica (emotionala) poate fi extrem de fina…
Ce frumos! Ma bucura sa aud asta! Din pacate, ai dreptate… de la cuvinte la gesturi e o linie foarte fina 🙁
Cu respect ne tratăm si la noi în bulă! Ne-am respectat de la început, ne respectăm și acum. Am clădit o relație pe iubire, respect reciproc și încredere. Dacă vreodată ciobim din valorile noastre, știm să ne cerem sincer iertare.