O poveste despre un măr și două suflete

2

Cred că era o zi de vară, pentru că vara mergeam cel mai des la ea. Ținea în mână un măr mare, din acela…bot de iepure. Un măr roșu, pe care știam că mi-l va înapoia, din clipă -n clipă. Mă fixa cu ochii ei albaștri, mici, și părea distrată de ceea ce i se întâmplase:

-Ieri seară, când m-am băgat în pat, am sărit ca arsă! M-am speriat că e un șoarece între așternuturi!

A tras grăbită de marginea rochiei și a scuipat de trei ori în sân.

– Bată-te norocul și sănătatea!

Apoi, mi-a întins mărul ce-mi aparținea, măr pe care îl uitasem la ea cu vreo două seri înainte. Adormisem cu mărul în pat.

Eram răsfățată. Ea mă răsfăța. Eram veselă și mi se umplea pieptul de bucurie numai când o ascultam. Ea făcea să mă simt așa. Bunica.

S-a născut pe 10 aprilie 1923. Îmi spunea că, în adolescență, timpul războiului,  s-a îmbolnăvit de tifos. Mă durea sufletul de fiecare dată când îmi povestea cum, din cauza bolii, începuse să-i cadă părul. De multe ori, când mă pieptăna, îmi spunea să nu-mi tai părul, să-l las să crească frumos, cum l-a avut ea.

-Uite pân`aici! și îmi indica talia cu marginea palmei muncite.

Ori eu am fost cel mai cuminte copil din lume, ori ea a fost cea mai bună bunică din lume! Sau poate și una, și alta… fiindcă bunica nu m-a certat niciodată.

Era blajină și caldă, iar eu mă țineam numai după fusta ei, fără măcar să-mi ceară lucrul ăsta. Purta pe cap câte un batic cu flori, închis la culoare. La sărbători, îşi punea un batic alb, tot înflorat.

Ținea tare mult la costumul ei pepit şi la o broşă- şopârlă, din argint.

În fiecare primăvară,  îşi făcea o cură de vitamine… Pentru injecțiile ei “de întărire”, după cum le spunea, urcam “la deal” în fiecare miercuri, la lipoveanca care ştia să facă injecții.

După fiecare înțepătură cu care bunica se simțea mai “revitalizată”, rămâneam acolo la cafea şi la vorbă. Cu timpul, după ce bunica a renunțat la “injecțiile de întărire”, am înțeles că lipoveanca murise.

Mergeam împreună cu bunica la Înviere, an de an. Împreună primeam preotul de bobotează şi tot cu ea eram atunci când se anunța o furtună, iar ea ieşea afară şi punea toporul în poartă… făcea asta să alunge “cumpăna”.

Seara, îmi spunea aceleași povești, iar mie îmi plăceau din ce în ce mai mult. Mă transporta în lumea pe care o țesea cu glasul ei uşor răguşit și mă făcea să-mi fie atât de milă de calul acela bătrân abandonat de stăpân, de câinele cu laba ruptă și chiar de băiatul ăla mincinos, din poveștile ei.

În fiecare primăvară, bunica punea în fața casei, gladiole și narcise galbene, iar în spatele casei, două straturi: unul cu pătrunjel și unul cu ceapă. Pe marginea gardului avea lobodă roșie din care pregătea cea mai bună ciorbă: cu lobodă și cartofi noi. Mirosul și gustul copilărilei mele, alături de ea!

Într-o zi, să fi avut eu vreo 17 ani, am simțit nevoia să fiu lângă ea. Am fugit ”devale”, imediat ce am terminat orele. Bunica nu era acasă. Am suferit. Ca de fiecare dată, când ceva mă supăra, mă refugiam la ea. În clipele grele, bunica îmi lipsea și îmi doream să fiu din nou în universul meu, al nostru.

Am intrat în casă pe un geam mic, precum un hoț. M-am strecurat prin spatele casei, de teamă să nu mă vadă vreun vecin. Apoi, cu o bucată de sârmă ruginită, ruptă din gard, am ridicat cârligul ce ținea geamul închis.

-Geam mai mic ca acela n-ai să vezi vreodată!

Noroc că eram slabă de mă bătea vântul, și așa am reușit să mă strecor în casă. Am plâns și am așteptat-o minute în șir. Când n-am mai avut răbdare, am ieșit pe ușa din spate, să o caut. În dreptul ușii am pus o piatră, pe care bunica o folosea să țină ușa deschisă când gătea.

Îmi amintesc și acum gura aia mare de aer pe care am luat-o, atunci când am recunoscut-o!

Am urcat în grabă dealul și am privit în zare, cu speranța să o văd. O căutam printre toți trecătorii care veneau dinspre oraș și intrau pe strada ei. Mi-o închipuiam în fiecare dintre bătrânele ce veneau către mine.

Timpul trecea greu, iar eu îmi țineam răsuflarea şi îmi muşcam buzele. Nu știu cât de mult am stat așa, cu sufletul la gură dar, în clipa în care am văzut-o, am răsuflat ușurată. Îmi amintesc și acum gura aia mare de aer pe care am luat-o, atunci când am recunoscut-o!

Mergea încet, sprijinită în bastonul ei din lemn. Într-o mână ținea o sacoșă neagră, din fâș, în care avea o pungă cu pastile. Ne amuzam deseori împreună și râdeam pe seama ”farmaciei” pe care o plimba peste tot.

M-a recunoscut, a ridicat pentru o clipă bastonul în semn de salut şi mi-a rostit numele cu vocea ei joasă, puternică. Vocea pe care pot să o aud și acum, de fiecare dată când mi se face dor de ea.

Și mi se face dor tot mai des. E un dor care- mi aduce lacrimi în ochi și mă face să stau locului, pentru că altfel… nici n-aș reuşi să văd pe unde merg! Cu lacrimile astea mai vine și o durere ascuțită, pe care o țin în piept. Strâng tare din dinți și o mușc cu putere, să nu iasă afară.

Copilul din mine plânge după ea. Îl mângâî din nou pe creștet, îi dau un brânci să se întărească apoi îi întind un șervețel să-și șteargă lacrimile și nasul.

Apoi zâmbesc. Zâmbesc, fiindcă ea obișnuia să-mi spună să fac asta, după ce nu va mai fi.

De fapt, bunica-mi crerea să trăiesc! Îmi cerea să învăț să mă bucur de aici, de acum. Îmi cerea să fiu conștientă de viață, de tot ce am.

-Tu, să nu plângi după mine! Nu vreau să trăiesc cât lumea şi să mă chinui! Când oi muri, să te bucuri! Să- ți pui muzică și să dansezi… o viață avem, fiecare dintre noi!

***

”Suntem nevoiţi să ne toarcem firul timpului din propria substanţă, ca păianjenul, fără să-l putem împleti împreună…”

”S-au făcut cercetări toată noaptea. Uşile fuseseră găsite vraişte. Totuşi, din casă nu lipsea nimic. Răvăşite erau batistele şi sufletul unui copil.

Dar asta n-a băgat nimeni de seamă…”

(Cella Serghi)

2 COMENTARII

  1. Ti-am zis ca ai un talent la scris…! La final mi-au dat si lacrimile. Iar citatul e din Panza de păianjen? Cat mi-a plăcut cartea si cu toate acestea nu imi mai amintesc detalii. Uite o sa o caut acum sa o cumpăr. Multumesc pt ca mi-ai amintit de carte si pentru că ti-ai rupt o bucatica din suflet si ne-ai dat-o si nouă.

    • Multumesc tare mult, Alexa! Acesta este unul dintre citatele mele preferate…chiar ma regasesc in el. Daca vrei, iti pot imprumuta eu cartea :): Te imbratisez!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Pentru a lăsa un comentariu trebuie să fiți de acord cu:
Please enter your name here