Telighidată, cu ochii aproape lipiți, am aruncat pe mine o pereche de blugi și puloverul ăla vechi. Îmi amintesc că l-am spălat ca să-l donez însă, nu știu exact din ce motiv, parcă nu m-am îndurat să renunț la el.
Am apucat din cuier jacheta kaki, aia lălâie, cu buzunarele mari, militărească. Holul lung era încă în semi-întuneric, iar singura pereche de încălțări pe care le-am văzut erau tenișii gri, cumparați anul trecut. Cu mișcări precise mi-am prins părul în coc și mi-am acoperit nasul și gura până sub ochi, cu masca verde, primită de la medic cu o seară în urmă.
Masca verde: singurul meu “accesoriu” din dimineața aia de toamnă mohorâtă, când am dus-o pe Diana la cursul de engleză. Paravanul după care îmi ascundeam pielea palidă și cearcănele bolnăvicioase.
Așa, cu fața aproape acoperită, mă simțeam invizibilă. Într-un fel ciudat… mă simțeam în siguranță.
După o oră, i-am propus fiică-mii să mergem și noi, ca fetele, să bem un ceai, în ciuda stării apatice și a frisoanelor care își făceau din nou simțită prezența. M-a refuzat politicos. Mi-a spus direct, fără menajamente, că sunt foarte urât îmbrăcată.
”Nu, mama, hai acasă! Ești bolnavă și îmbrăcată ca un boschetar! După cum te-ai îmbrăcat, zici că scrie pe tine…. atenție, femeie în depresie! Hai acasă să te faci bine și mergem la ceai altădată!”
Ce-i drept, când m-am privit mai bine în vitrina magazinului de pe bulevard, am înțeles că puștoaica mea avea dreptate.
Haideți să vă spun ceva!
Am constat că sunt o mamă mai bună atunci când o ascult cu adevărat pe fiica mea! Atunci când eu, mama, învăț de la ea … si nu ea de la mine, așa cum poate ar crede unii că e regula.
Pe Diana am nascut-o la 24 de ani. Aș putea să spun că eram un copil… cu copil.
Am crescut-o după cum m-a dus capul, bunul simț și inima.
Nu-mi amintesc să fi citit o carte întreagă cu sfaturi de parenting. Și nu sufăr de amnezie, încă :). Aș minți dacă aș susține că sunt un părinte care se documentează constant într-ale parentingului!
Singura carte pe care am “aproape citit-o” este ”Dacă m-aș asculta m-aș întelege” a lui Jaques Salome. Si, dacă se pune, ”Inteligența emoțională” pe care m-au obligat să o ”aproape învăț pe de rost” în facultate.
În rest, am mers după instinct. Și după cum m-a ghidat Diana. Dacă i-a fost foame a plâns, iar eu i-am dat să mănânce. Dacă a durut-o burta s-a chircit, iar eu am luat-o în brațe și am alinat-o.
Atunci când i-a apărut primul dinte și-a ținut mâna în gură, și așa m-a învățat că e bine să îi iau o jucărie de dentiție.
La nici 2 ani, m-a învățat că e bine să o dau la creșă. Fără prea multe cuvinte mi-a spus că are nevoie în jurul ei de omuleti de aceeași vârstă cu ea.
M-a învățat că și eu aveam nevoie de asta!
Dupa o zi de zbenguială, ruptă de oboseală, înainte să adoarmă, mă învăța și pe mine să pun capul pe pernă. Și să mă odihnesc.
Tot de la copilul meu am aflat că, atunci când ridic tonul, nu obțin nimic. Că a greși e normal și că, până te ridici în picioare ai eșec după eșec. Asa am învățat că o mângaiere, atunci când gresim, poate fi chiar mai buna decât o laudă, atunci când facem ceva prin care ne remarcăm.
Tot ea mi-a arătat că ”NU”,”nu -mi place” sau ”nu vreau” sunt atitudini normale, nu răutăți, așa cum am crezut mult timp.
Ea m-a învățat că, în loc să fii critic, mai bine ești de la început selectiv!
Nu știu cum face, dar alege mereu calitate, și nu cantitate.
Iar zilnic, dar zilnic, vă spun, mă învață că singura monedă de schimb este timpul!
Apoi, mi-a arătat că o îmbrățișare poate fi cel mai de preț lucru cu care te alegi la finalul unei zile!
Diana mi-a demonstrat că zambetul nu e substantiv! Și o cred, pentru că fiica mea e foarte bună la gramatică! De la ea am aflat, la aproape 38 de ani ai mei, că zâmbetul este verb!
La fel cum este si un pupic, viața și îmbratisarea. Astea nu sunt substantive, oameni buni! Sunt verbe! Asta v-o demonstrează zilnic, copiii voștri!
În concluzie, ca să închei, aș putea să spun că stau în casă cu cel mai tare expert în parenting și nu numai! N-am nevoie decât de urechi să ascult și suflet… să simt!
*Dacă îți place blogul meu, te invit să mă urmărești și pe Instagram @mamapetoc, pe Facebook mamapetoc.ro sau pe Pinterest. Mă bazez că tu, la fel ca și mine, ești de părere că orice like, share, comment sau inimioară în rețelele de socializare înseamnă că îți place, că apreciezi munca bloggerului sau că îți pasă.
