La începutul anului îmi propuneam să identific femei de succes, cărora să le iau câte un interviu. Românce care, prin ceea ce sunt și fac, îi inspiră pe cei din jur. Am folosit pe atunci cuvântul ”succes”, ca și cum acesta ar fi fost vârful unui iceberg. Ca și cum succesul ar fi ”lovitura de grație”. Am privit ”succesul”, ca fiind atributul definitoriu al unei femei puternice, al unei femei împlinite, din toate punctele de vedere. Am greșit!
Am asociat ”succesul” numai cu latura profesională și am omis, în avântul pe care mi-l luasem, un aspect mult mai important: omul.
Omul care face posibil succesul, omul cu adevărat frumos, sufletul în jurul căruia se învârte un întreg univers!
Pe dulăpiorul de la bucătărie am un borcan. Un borcan mare, pe care sunt pictate niște flori roșii. În el obișnuiesc să pun câte un bilețel pe care notez, din când în când, un lucru pentru care sunt recunoscătoare. Azi, după ce am postat pe blog povestea Adrianei, cu ochii în lacrimi, am mai adăugat în borcanul meu cu recunoștință, încă un bilet. Am scris acolo că sunt extrem de recunoscătoare pentru lecția de viață pe care am primit-o de la un om minunat, care m-a făcut să simt că sunt binecuvântată că l-am descoperit!
Adriana este mama lui Teo și a Catincăi. Este o #romancafrumoasa căreia mă simt onorată să-i iau un interviu. În câteva cuvinte, povestea ei sună cam așa:
Adriana și soțul ei sunt părinții naturali ai unui băiețel și părinții adoptivi ai unei fetițe.
Q: Adriana, îţi aminteşti momentul în care ai simţit că vrei să adopţi un copil? Îmi poţi povesti cum aţi ajuns voi, ca şi cuplu, să luaţi această decizie?
A: Decizia de a adopta cred că efectiv a crescut şi locuit în interiorul nostru, al fiecăruia în parte.
Totul a pornit la vârsta de 18 ani, dintr-o simplă joacă. Drumurile noastre, despărţindu-se la facultate, ne-au determinat să ne proiectăm un potenţial viitor. Acesta, în concepţia soţului meu, era cu un băiat făcut de noi şi cu o fetiţă, pe care o vom adopta. Desigur, la momentul respectiv ne-a amuzat teribil această predicţie, dar se pare că totuşi destinul a lucrat în această direcţie pentru noi.
Decizia finală a venit însă atunci când am început lupta cu infertilitatea. Anii de tratamente şi lunile pline de dezamăgiri, ne-au determinat să ne dorim foarte mult să devenim părinţi şi nu neapărat să concepem noi un copil. La o lună după această decizie, am aflat că rămăsesem însărcinată.
Speriată de gândul că nu voi face faţă cu doi copii, am abandonat decizia de a adopta. Însă, atunci când Teo a împlinit 6 luni, am realizat că dorinţa de a adopta era la fel de vie pentru amândoi şi că acest lucru ne-ar fi împlinit complet. Aşadar, câteva luni mai târziu, am depus dosarul spre a adopta o fetiţă cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani, ştiind că procedura va fi una de durată.
Q: Ce se află în spatele deciziei de a adopta un copil, în condiţiile în care tu şi soţul tău aveaţi deja un copil?
A: Nu ştiu ce se află în spatele deciziei de a adopta un copil în condiţiile în care ai deja unul biologic…
Probabil că o dragoste enormă faţă de copii, în general, sau ideea că orice vis poate deveni realitate dacă ţi-l doreşti cu adevărat şi depui un efort în acest sens. Sau poate că aşa am văzut şi perceput noi adopţia, respectiv o altă resursă naturală în a-ţi întemeia o familie.
Privesc cu multă mândrie în urma mea, ştiind cât am luptat pentru sufleţelele mele, şi asta îmi oferă o putere nebănuită de a lupta cu tot ceea ce viaţa îmi va oferi şi de acum înainte.
Q: Care este partea mai puţin cunoscută a unui proces de adopţie în România?
A: Aşteptarea!
Cu mâna pe suflet afirm că totul se învârte în jurul aşteptării! Acest fenomen este întâlnit atât în deschiderea procesului de adopţie al copiilor- pentru că, nu toţi copiii abandonaţi pot fi şi adoptaţi (abia după ce aceştia sunt declaraţi apţi spre adopţie, pot începe să-şi cunoască potenţiala familie)- cât şi în procesul de atestare al familiilor, dar mai ales în procesul de potrivire a copiilor cu o familie adoptatoare.
Concret şi cât mai concis, noi am aşteptat în jur de doi ani de la eliberarea atestatului, ca părinte adoptator, şi până la aducerea copilului acasă.
Ceea ce este important de aflat, pentru cei din exteriorul acestui proces, reprezintă alegerea copilului. Mulţi consideră că merg într-un centru de protecţie specială sau într-un spital, unde văd mai mulţi copii… apoi își aleg un copil și-l aduc acasă.
Situaţia însă nu stă deloc aşa! După depunerea dosarului, de către familia adoptatoare, se realizează diverse evaluări (atât psihologice cât şi sociale), vizite la domiciliul familiei, cursuri de pregătire ca părinţi adoptatori, finalizate printr-un interviu pentru obţinerea atestatului ca părinte adoptator, valabil doi ani.
După obţinerea acestui atestat, dosarul familiei este introdus în baza de date a Oficiului Român pentru Adopţii, unde se află toţi copilaşii apţi spre adopţie. De acolo, în funcţie de criteriile fiecărei familii (vârstă, sex, etnie, situaţie medicală etc.), se realizează o potrivire/ compatibilitate între un copilaş şi o potenţială familie.
Aşadar, adopţia nu reprezintă doar a aduce un copil acasă, ci un exerciţiu profund de autodescoperire, răbdare, adaptare, deschidere şi iubire necondiţionată.
Q: Ce sfat ai da unui cuplu care doreşte să adopte un copil? De unde ar trebui să înceapă, sunt lucruri de care ar trebui să ţină cont? Care sunt paşii unui proces de adopţie?
A: Primul pas ar fi ca ambii parteneri să-şi ia decizia de a adopta individual, fără a se influenţa reciproc în idei sau convingeri.
După, ar trebui să se adreseze Serviciului Adopţii din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din localitatea de domiciliu. Acolo vor beneficia de consilierea şi informarea necesare depunerii dosarului. Odată depus, aceştia vor avea de realizat o evaluare psihologică, cursuri pentru pregătirea ca părinte adoptator şi o vizită la domiciliu.
În urma tuturor celor menţionate mai sus, familia va avea de susţinut un interviu, în urma căruia vor fi atestaţi ca familie aptă să adopte. De aici încolo, începe o perioadă de aşteptare. Concret, în funcţie de criteriile fiecărei familii, aceştia vor fi potriviţi cu un copil care să corespundă cât mai bine cu cerinţele acestora.
După ce aceştia îşi cunosc copilaşul, vor trebui să-şi dea acordul în continuarea adopţiei, realizând 4 vizite oficiale. Dupa acestea, pasul următor este încredinţarea pe o perioadă de 90 de zile a copilului la familia adoptatoare şi ulterior încuviinţarea, urmată de o perioadă de monitorizare post adopţie de 2 ani.
Aş sfătui familiile adoptatoare să-şi fixeze nişte limite realiste, în ceea ce priveşte adopţia şi potenţialul copil şi, în funcţie de acestea, să-şi stabilească criteriile de selecţie. Mai exact, e bine ca fiecare familie să evalueze cât mai obiectiv dacă poate creşte şi iubi necondiţionat un copil cu handicap, un copil mai mare ca vârstă sau chiar unul de altă etnie etc.
În felul acesta, copiii vor avea şansa la o familie reală iar familia nu va fi nevoită să trăiască iluzia copilului ideal. De asemenea, aş mai sfătui familiile apte să adopte, să acorde o şansă şi copilaşilor mai mari, dar şi să consulte măcar o singură dată „Platforma copiilor greu adoptabili”.
Copilul dumneavoastră poate fi acela la care nu v-aţi gândit sau acolo unde nu aţi sperat!
Q: Care a fost cel mai greu moment, cea mai dificilă etapă, pe parcursul adopţiei?
A: Privind în urmă, pentru mine personal, cel mai greu, dar şi cel mai provocator şi plin de emoţii moment, a fost acela când mi-am adus fetiţa acasă. Abia atunci am învăţat şi descoperit ce reprezintă adopţia.
A fost o etapă dificilă deoarece, chiar dacă micuţa noastră ajunsese în sfârşit acasă, înăuntrul ei, de fapt, trăia un nou abandon. Indiferent cât de rău tratat eşti acolo unde trăieşti, sau de condiţiile uneori inumane în care locuieşti, acolo ai învăţat să spui pentru prima dată „mama” şi tot acolo ai deschis ochişorii dimineţi la rând.
Aşadar, durerea a fost imensă când am zărit-o într-o seară, pe canapea, total inertă, cu lacrimile care-i curgeau şiroaie pe obraji, fără a scoate vreun sunet.
Atunci am realizat că povestea noastră abia începea şi tot ceea ce am putut eu să fac a fost să nu-i reprim niciodată emoţiile sau trăirile, să nu-i ascund niciodată adevărul despre identitatea ei şi să-i explic mereu, într-un limbaj simplu, tot ceea ce trăim, împreună.
Q: Cum aţi comunicat copilului vostru decizia de a adopta? Cum i-aţi explicat situaţia, ţinând cont că are o vârstă atât de fragedă?
A: Teo, fiind foarte mic în momentul când am decis să adoptăm (doar 6 luni), decizia adopţiei nu a necesitat niciun fel de explicaţie sau argumentare.
Abia pe la 1 an, preocupat de cum arătau, se îmbrăcau sau se jucau fetiţele de la creşă, am profitat de ocazie şi i-am explicat că şi el poate avea, dacă îşi doreşte, o surioară. Ulterior, l-am întrebat chiar ce şi-ar dori și ne-a mărturisit clar: „O fetiţă, surioară!”.
Atunci am început să-i împărtăşim ideea de a adopta o fetiţă. Avea aproape doi ani când i-am povestit pentru prima dată ce înseamnă acest fenomen. Treptat, repetam aceeaşi poveste la un anumit interval de timp, de regulă când îl vedeam interesat de subiect. Când i-am schimbat pătuţul de bebe, cu unul de copilaş mai mare, am luat decizia de a cumpăra două la fel, amenajând şi camera ei, progresiv.
Când mă întreba:
„- Cât mai durează până vine Catinca?” (Catinca fiind numele ales de noi), eu îi răspundeam:
„ – Atunci când camera ei va avea la fel de multe jucării, hăinuţe, culori etc. ca a ta, atunci înseamnă că, în scurt timp, Catinca urmează să ajungă acasă.”
Ulterior, îl încurajam să-i cumpere şi ei un mic cadouaş, pe care să i-l păstreze în camera ei. Profitam de momentele când vedeam fraţi apropiaţi de vârstă, pentru că ştiam că aşa vor fi şi ei, şi îi explicam că la fel se vor juca şi ei. Îl învăţam ce jocuri preferă fetiţele, cum trebuie să ne comportăm cu ele dar mai ales, o aminteam în rugăciunea noastră din fiecare seară.
Astfel, a primit-o cu multă bucurie acasă şi rememorând acum prima lor întâlnire, mai exact momentul când a zărit-o şi i-a sărit în braţe, aceasta mi-a confirmat că făcusem cea mai bună alegere pentru viaţa noastră!
Q: Adriana, cum arată un weekend în familia voastră?
A: Weekend-urile noastre sunt vesele, cu plimbări, cu multă joacă sau cu diverse treburi făcute împreună, cu vizite sau cu vizitatori, cu o cafea aromată şi lapte cu cacao, cu omleta delicioasă făcută de tati, cu petrecere în pijamale înainte de somn, cu căţelul nostru pufos care aleargă printre picioare… weekend-uri asemenea oricărei familii.
Q: Crezi că familiile fericite au un secret? Care este acela?
A: Cred că familiile fericite sunt foarte unite, mereu, şi-i mulţumesc lui Dumnezeu zilnic, pentru ceea ce au!
Nu-şi doresc copii olimpici de dragul locului I, nu se fotografiază doar pentru a apărea pe Facebook, nu se simt ruşinaţi de faptul că au defecte, nu vor să şi le ascundă, nu-şi transpun frustrările în copii, învaţă să îi accepte atât pe ei cât şi pe partenerul de viaţă, aşa cum este fiecare!
Q: Ce fel de părinte eşti? Cum te descrii?
Sunt un părinte foarte afectuos. Spun des „Te iubesc!” şi „Mami este foarte mândră de tine!”. Petrec destul de mult timp cu copilaşii mei, fără a le invada spaţiul personal. Îmi place să-i responsabilizez, să îi las să greşească, chiar dacă observ că aş fi putut interveni, evitând astfel greşeala lor. Îmi place să îi ajut să descopere lucruri de valoare ale vieţii (pictură, muzică, sport etc.), să le susţin iniţiativele dar şi să le fixez limite şi reguli.
Ţin fiecăruia dintre ei un jurnal pentru a-l oferi atunci când, la rândul lor vor deveni adulţi şi vor începe propria căutare de Sine. Îmi place să îi descopăr şi să le formez cât mai multe amintiri de familie.
În concluzie, sunt un părinte prezent şi activ în viaţa copiilor mei!
Q: Îţi propun un exerciţiu de imaginaţie: imaginează-ţi că ai 70 de ani şi eşti bunică. Ce spun copiii tăi despre tine?
A: Cred că vor spune că sunt OMUL de la care au învăţat ce înseamnă bunătatea, altruismul, dragostea necondiţionată şi dăruirea în tot ceea ce alegi să faci în viaţă.
Cred că ei înşişi vor fi o parte a imaginii mele, oameni siguri pe ei, încrezători în forţele proprii, orientaţi către familie, preţuind lucrurile mărunte ale vieţii.
Q: Îmi poţi dezvălui câteva dintre planurile voastre de viitor?
A: Pe viitor, aşteptăm cu nerăbdare să finalizăm actele Catincăi pentru a putea călători mai mult.
De asemenea, personal, îmi doresc şi muncesc destul de mult în ultimul timp, pentru a demara un proiect personal, care va viza organizarea unor ateliere privind dezvoltarea emoţională şi comportamentală a tuturor copilaşilor cu vârsta curpinsă între 3 şi 12 ani, consolidarea relaţiilor dintre părinţi şi copii (în special, taţi) dar şi ateliere care să pregătească copilul pentru etape importante din viaţă, cum ar fi şcoala.
Totodată, nu voi înceta să lupt şi să ajut atât familiile adoptive, cât şi copilaşii acestora, în recuperarea lor şi în descifrarea enigmelor procesului de adopţie. Astfel, voi continua să vorbesc despre adopţie prin intermediul blogului meu www.nascutdininimă.wordpress.com, prin întâlnirile grupului de suport organizat. Voi continua să vorbesc despre adopţie prin atelierele de recuperare a istoricului de traumă sau chiar prin crearea unui Centru respiro pentru proaspeţii părinţii care au nevoie de momente de regăsire, dar şi pentru copilaşii acestora, care au nevoie să înveţe să-şi verbalizeze emoţiile, recuperându-şi astfel lacunele şi anii petrecuţi departe de familiile lor.
Aşadar, viitorul meu este cu şi pentru copii, deoarece alături de ei sunt mereu tot ceea ce-mi doresc să fiu!
****
Pe Adriana am cunoscut-o prin intermediul campaniei ”Ei fac România mai bună” inițiată de unicornulalbastru.ro.
M-a impresionat povestea ei de viață, dar mai ales frumusețea sufletească care o caracterizează ! În opinia mea, Adriana este un model de om, de mamă. M-aș bucura ca povestea ei să inspire multe familii și chiar să aducă răspunsuri acelora care se confruntă cu provocările legate de adopția unui copil.
În fața Adrianei, mă înclin!
