Nu știu dacă există vreo regulă, sau poate un set de pași de urmat, pentru cineva care dorește să facă un review, mai ales unei cărți! Ce înțeleg eu prin ”review”, este să descriu în linii mari respectiva carte, fără să dau prea multe detalii, să pun accentul pe acele părți care m-au impresionat pentru că, la urma urmei, de asta îmi și doresc acum să fac un review, nu-i așa? Ceva m-a impresionat!
Ideea este că mi-am propus să transmit o părere onsestă și personală, nu să fac reclamă.
Dacă ești curios, primul review pe care l-am făcut pe blog este pentru o carte pe care ți-o recomand, mai ales dacă te interesează cum stă treaba cu CARISMA! Vei afla dacă dacă este un mit, dacă oricine poate avea carismă și, ce este mai important, cum poți exersa chiar tu carisma!
În ultimele luni, printre cărțile de self- development pe care le-am citit, s-a strecurat întâmplător romanul Elenei Ferrante, total diferit de cărțile de pe noptiera mea! Mărturisesc, a adus sare și piper, a adus emoție. Pe scurt, m-a răscolit.
Pot să spun că am devorat finalul pe fugă, accelerând ca un pilot la o cursă de mașini. Tot finalul a fost așa, citit într-un mod aproape pătimaș, la lumina unei lămpi care pălea odată cu fiecare pagină pe care o întorceam. Poți să-ți închipui un balon pe care îl umfli din ce în ce mai tare și de la care aștepți, în mod evident, un ”POC” de proporții elefantice!
Am citit ultimele pagini din Fiica ascunsă la intensitatea pe care mi-a impus-o Ferrante!
Din momentul în care am închis cartea, mi-am închipuit-o aruncată pe plajă. Aruncată în nisip, lângă o cutie de bere, strivită în pumnul unui individ cu ceafa lată, după ce i-a sorbit până și ultima picătură! Una dintre berile alea pusă la dispoziția individului, de o soție umilă, cuminte și amabilă. O soție ca un bibelou de porțelan. Am regăsit imaginea unei astfel de femei în Nina, unul dintre personajele din Fiica ascunsă, care m-a pus pe gânduri!
Cu câteva săptămâni în urmă, o bună prietenă îmi recomanda ”Zilele abandonului”, scrisă tot de Elena Ferrante. Nu mai citisem nimic de această autoare, cu toate că, pe oricine întrebam, susținea că Ferrante este genială!
În momentul în care am intrat în librărie, la Romană, în vinerea aia ploioasă, am vrut să aflu motivul pentru care autoarei i se atribuie calități de geniu! Am identificat cartea și, ca orice om interesat de un titlu, am citit descrierea de pe copertă. Era povestea unei femei abandonate de soț și toate dramele acesteia, adunate în 253 de pagini.
Am lăsat-o deoparte, hotărâtă să-i mai dau o șansă după ce urma să descopăr și alte cărți ale scriitoarei de origine italiană, care se află azi în topul preferințelor cititoarelor de sex feminin.
Povestea unei femei în vârstă de 47 de ani, profesoară de limbă engleză, divorțată, care rămâne pentru prima dată singură. Cele 2 fiice, de- acum mari, pleacă să locuiască împreună cu tatăl lor, în Canada.
După o citire pe diagonală a descrierii, în câteva secunde, am simțit că țin în mână o carte pe care Ferrante a scris-o pentru mine! Am plătit-o discret, de parcă n-aș fi vrut să mă observe cartea pe care o abandonasem pe raftul din spatele meu… ”Zilele abandonului” :).
”Lucrurile cel mai greu de povestit sunt cele pe care noi înșine nu reușim să le înțelegem”
Fraza asta, de pe a doua pagină, m-a făcut să simt că țin în mână o carte care va reuși să mă întoarcă pe dos!
Vrei să-ți spun ce cred acum despre Elena Ferrante?
Este mai mult decât evident motivul pentru care toată populația feminină care a citit măcar o carte scrisă de Ferrante, o consideră genială! Femeia asta a scris câte o carte despre toate traumele și nenorocirile prin care trece o femeie, la un moment dat în viață. Și orice femeie care răsfoiește o carte de-a ei, se regăsește printre pagini. Asta am făcut și eu!
”Fiica ascunsă” este povestită de o protagonistă tulburată emoțional, pe nume Leda. Acțiunea se petrece în timpul unei vacanțe pe litoral, în sudul Italiei. Treptat, Leda devine observatorul fin, ușor obsedat aș putea spune, al unei familii de napoletani.
Mi-a plăcut că scriitoarea nu a ezitat să dezvăluie neajunsurile morale ale locuitorilor!
Nu s-a folosit deloc de uneltele marketingului modern! Nu a descris un litoral mediteranean plin de turiști rupți din revistele de travel cu pagini lucioase și nici n-a ”promovat” o atmosferă de genul ”paradiso” pe pământ, sub soarele Toscanei, pe ritmuri de amore- amore.
„Napoli mi se păruse un val care m-ar fi înecat. Nu credeam că oraşul ar fi putut vreodată să conţină forme de viaţă diferite de cele pe care le cunoscusem eu când eram mică, violente sau senzual-indolente, de o vulgaritate languroasă sau în mod obtuz aşezate la adăpost, în apărarea propriei degradări mizerabile.”
Inițial, Leda, eroina, are un sentiment neașteptat de libertate, care se transformă, treptat- treptat, într-o introspecție feroce. Evenimentele mi-au părut simple și aparent inconsecvente. Tocmai lucrul acesta a dat acțiunii sarea și piperul de care îți spuneam la început! Iar introspecția de care ziceam, este molipsitoare! Se transferă la cititor!
Se tot vorbește despre arta lui Ferrante!
Da, am simțit și eu ”arta” prin câteva furnicături pe șira spinării și prin prin multe înghițituri în sec! Ferrante a explorat maternitatea în cel mai aprig mod cu putință, cu tenacitatea unei femei de o maturitate profundă!
Ba, mai mult decât atât, a conturat profilul unor personaje pe care, până și eu am avut impresia că le cunosc!
Le-am cunoscut foarte bine, dar într-o altă viață, pe care eu am decis să o închei în urmă cu suficienți ani, cât să mi se cicatrizeze toate rănile.
”Îi simțeam, astăzi, nu ca pe un spectacol de contemplat, comparându-l nostalgic cu ce-mi aminteam din copilăria mea la Napoli; îi simțeam a fi timpul meu, viața mea mlăștinoasă în care, din când în când, încă alunecam. Erau exact ca rudele de care fugisem când eram mică. Nu- i suportam și totuși mă țineau strânsă, îi aveam pe toți în interiorul meu.”
Ferrante excelează printr-un monolog intim al sinelui, nu foarte ușor de digerat dar care, inevitabil, răscolește orice femeie trecută prin viață!
”Plecasem ca o femeie trecută prin foc care-și smulge de pe ea pielea făcută scrum, crezând că-și smulge de pe ea arsura însăși.”
Cine este “Fiica pierdută” ?
Aș putea să spun că e o fetiță care se rătăcește pe o plajă. Sau că titlul face referire la cele două fete ale eroinei, care trăiesc departe și care o ”chemă” doar când au nevoie de ea. Poate fi însăși Leda, care “nu a început să mă placă până când am împlinit optsprezece ani, când mi-am părăsit familia, orașul meu”. O altă interpretare a titlului poate fi găsită în Nina, mama fetei pierdute pe plajă, tânăra selectată de Leda ca o oglindă în care să-și examineze viața trecută: “Alegeți-vă pentru o companie o fiică străină. Căutați-o, apropiați-o”.
***
Personal, am luat această carte ca pe un semn! Mai ales că, în cercul meu de prieteni există o persoană care, la un moment dat, mi-a spus: ”Nico, am fost la un workshop la care am trăit o experiență minunată, m-am simțit fantastic printre femeile de acolo, era o energie uluitoare! Știu că există o nevoie uriașă a femeilor… o nevoie de comunicare, de împărtășire a unor experiențe și situații de viață, de găsirea unor rezolvări. Mi-aș dori să putem face împreună ceva prin care să putem oferi femeilor măcar o fărâmă din ce am simțit eu acolo!”
Acum, când scriu cuvintele acestea, simt că lucrurile se leagă și un vis nou prinde contur! Pun cartea Elenei Ferrante laolaltă cu propunerea prietenei mele și cu visul meu! Va ieși ceva minunat, iar fiecare femeie care va veni la evenimentul pe care îl vom organiza, va începe să privească viața cu alți ochi!
Și, ca să revin la cartea Elenei Ferrante, mai adaug că merită citită, dar vă previn că va răscoli în voi traume, frici, situații pe care le credeați ”îngropate”. Faceți ceva cu ele, vindecați-le sau transformați-le! Poate că și acesta este un semn!
***
Vă invit pe pagina mea de Facebook și pe Instagram @mamapetoc unde veți cunoaște și o altă latură a mea, mai creativă!
And here we are. 🙂 Beautiful magic!