Drumul către adolescență: de la pamperși la converși

3

Fiecare dintre noi își dorește să fie ”mama ideală” și să să ofere copilului tot ce are mai bun. Ne dorim pentru copiii noștri o educație echilibrată, pentru ca ei să-și dezvolte potențialul, să fie oameni puternici și să facă față tuturor provocărilor.  Și știm că aceste ”țeluri” pot fi atinse numai printr-o  bună comunicare în cadrul familiei și un climat armonios.

Și eu mă vreau ”mama ideală” pentru Diana, deși viața noastră de zi cu zi parcă îmi pune piedici. Uneori mă las copleșită de problemele de la serviciu sau de alte griji și, involuntar, mi se întâmplă să o pun pe ea pe plan secund. Dar câte dintre noi nu facem asta?

Știm cu toții că atitudinea părinţilor îşi pune profund amprenta asupra personalităţii copiilor.  Suntem primii educatori, prieteni, parteneri de joacă ai copiilor noştri iar ei preiau de la noi şi ce ne place dar şi ce nu ne place. Eu cred că, noi părinții, putem observa cel mai bine ce fel de ”amprentă” am fost capabili să lăsăm asupra comportamentului celor mici, atunci când ei se îndreaptă spre anii de adolescență.

Atunci când nu mai au nevoie de prezența noastră 100%  și când își conturează singuri viața socială. Abia atunci vom ști dacă stilul nostru parental este eficient. Asta se va vedea în prietenii pe care copiii noștri și-i aleg, în modul în care vorbesc, în cât de timizi sau expansivi sunt, dacă sunt capabili să-și poarte singuri de grijă, ținând cont de valorile morale pe care noi le-am insuflat dar și de propriile valori.

În opinia mea, momentul în care copiii devin adolescenți, este debutul unor provocări uriașe pentru un părinte. Știm cu toții vorba ”copii mici- griji mici, copii mari, griji mari” dar nu înțelegem pe deplin înțelesul ei, până în momentul în care realizăm că puiul nostru își dorește ”să zboare”. Și de noi depinde în mare măsură cât de puternice aripi va avea!

feet-legs-standing-waiting-55801

În primii ani,  copiii noștri sunt ca niște ”bureței” care absorb cu o viteză uluitoare aproape tot din mediul care îi înconjoară. Din acest motiv, trebuie să fim un  model bun pentru copii. Pe lângă faptul că îi iubim necondiționat,  îi ingrijim, trebuie să ne luptăm să dezvoltăm în ei sentimente de încredere în forţele proprii şi de respect.

Până nu demult, mie mi-a fost foarte ușor să fiu mamă, să știi! Diana era destul de previzibilă, îi plăcea compania noastră și, în general, lucrurile erau mai liniștite. Acum, apropiindu-se grăbită de adolescență, situația parcă s-a schimbat!

50ff6cfaeedba9c473e2e4eddcfd44c5

Deși suntem foarte apropiate, este evident că ea preferă acum compania prietenelor și are o nevoie mai mare de intimitate și de independență. Iar uneori ”beneficiez” de mici critici care, în general, nu au la bază vreun motiv serios.

Cu toate toanele ei, Diana este minunată. Eu o încurajez să-și exprime sentimentele, să-și manifeste furia, să închidă ușa camerei atunci când are nevoie de intimitate sau când pur și simplu nu are chef să petreacă timp cu noi. Nu este ușor să devin prietena fiicei mele, să fiu umărul pe care ea pune capul, confidentul căruia îi spune tot ce are pe suflet și în același timp să fiu părintele care păstrează reguli ferme.

”Dacă îi vorbeşti unui om într-o limbă pe care o înţelege, mesajul îi ajunge în minte. Dacă vorbeşti pe limba lui, mesajul îi merge la inimă.”

Armele mele în lupta cu fiica mea aproape- adolescentă sunt dragostea, râsul, comunicarea sinceră şi deschisă dar și limitele.

După micile nemulțumiri, ea vine să mă îmbrățișeze.  Și atunci când eu sunt nervoasă, ea știe că am dreptul să mă exprim sau să îmi doresc să fiu singură.

mamaaaa

Am avut nevoie de multă răbdare pentru a crea acest echilibru care,  atât mie cât și ei, ne pare firesc. Indiferent de ce anume alegem să facem, știm că noi suntem conectate. Simt asta din modul în care îmi povestește trăirile ei dar și din dorința ei de a-mi cere deseori sfatul. Cred că asta este cea mai mare recompensă pentru o mamă.

Ce pot să mai spun?  E chiar distractiv să trăiești alături de o aproape- adolescentă! La un moment dat, poți să simți și tu că ești la vârsa aia. Dar mie nu-mi displace, dimpotrivă! Amândouă avem uneori „figuri” dar și o scuză bună pentru ele!

dove

5

 

3 COMENTARII

  1. nu stiu cum era acum cativa ani dar mie imi pare ca adolescenta asta s a mutat pe la varsta de 7-8 ani :). cel putin asa e cu baietii. sau o fi si mai si la adolescenta? dupa cum spui tu nu pare chiar asa rau daca faci pasii potriviti inainte. iar eu sper ca ii fac .

    • Vavaly, să știi că ai dreptate. De la 7, 8 ani copiii par deja adolescenți! Sunt sigură că și tu te vei menține o comunicare extraordinară cu fiul tău! Mai ales că băieții sunt topiți după mamele lor 🙂 Succes!

  2. Foarte interesant articolul. Vreau sa spun ca ma ingrozesc la gandul ca va trebui candva sa ma pun cu fiica sau fiul meu adolesctent. Din fericire, am o sora cu doar 7 ani mai mica decat mine, si pentru ca are probleme de locomotie, am cam devenit o semimamica pentru ea de-a lungul timpului. Am reusit sa ii isuflu destule valori incat sa ma pot intelege cu ea. Dar are uneori niste toane la care cu greu le fac fata. Ideea e ca avem nevoie de intimitate, avem nevoie sa ajungem sa ne cunoastem si avem nevoie de timp ca sa ne conturam personalitatea, mai ales cand suntem adolescenti.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here