Dragă D- despre veștile rele și pierderi

Dragă D,

Știi că sâmbăta trecută am primit un telefon. O voce pierdută ne anunța că o persoană dragă nouă a murit. Și-a încheiat socotelile cu viața, la o vârstă la care, în mod normal, de-abia începem să ne facem socoteli. A plecat așa, brusc, fără ca vreunul din noi să aibă ocazia să-i spună ”îmi vei lipsi„ sau ”ești un om bun, te apreciez enorm”. Sau măcar… ”adio!”.

Acum, nouă, celor rămași, sau cel puțin mie, care știu sigur că mă gândesc la asta, nu-mi rămâne decât să ascult și să aduc alinare. Să încurajez, să aduc speranță și să nu-i las pe ceilalți să sufere în tăcere.

Cumva, nu de puține ori am simțit că am rolul ăsta, să știi!

Parcă nu e prima dată pentu mine când îmi pun pălăria asta prăfuită, pe care am purtat-o prima dată la 13 ani , în noaptea în care am alergat până devale, la bunica, să-i spun că Bogdan al nostru a murit! Și am mai purtat-o și în alte rânduri, pălăria asta grea! Nu știu dacă e un rol foarte important, dar știu că rolul ăsta nu-ți prea dă ”privilegiul” să plângi! E un rol atribuit acelora care pot să ducă…să ducă greutăți, uneori mai mari decât ei. Aparent, e un rol de furnică. Aparent.

Dar de ce-ți scriu lucrurile astea?

Ca să știi de la mine că până și un om împlinit, fericit, nu trăiește non- stop numai pe plus. Că viața e făcută cu urcușuri multe, dar are și coborâșuri, cum a fost, pentru noi, cel de sâmbăta trecută! Vezi tu, nu e exclus ca o nenorocire să vină chiar și sâmbăta, în sâmbăta în care n-avea voie să ”deranjeze”.

Îți mai scriu ca să-ți amintesc ce ți-am spus deja de câteva ori, să nu cumva să uiți! Să-ți fie clar ca, la rândul tău, când vei primi o veste tristă, să nu lași să-ți fugă pământul de sub picioare! Să te oprești și să respiri adânc, să-ți umfli plâmânii cu tot aerul din jurul tău!

Cele mai bune decizii se iau cu aer în piept!

Să mai știi că oamenii învață să trăiască cu suferința, chiar și după pierderea cuiva drag! Și oamenii curajoși, dar cei mai curajoși și înțelepți, plâng! Oamenii ăștia au curajul să plângă și să fie vulnerabili, oamenii ăștia adevărați, așa cum ești tu!

Și oamenii ăștia adevărați nu suferă singuri!

Nu se izolează și nici nu-și închid ușa pentru prieteni! Oamenii ăștia adevărați învață acceptarea și sunt capabili de multă iubire! Oamenii ăștia cer ajutorul, așa cum te-am tot învățat să faci! Să ceri ajutorul!

Noi, oamenii, știm atât de multe despre orice, despre lume, despre lucruri palpabile, dar nu știm aproape nimic despre emoțiile noastre! Emoțiile astea, au și ele, cap și coadă! Ba chiar pot fi puse în cuvinte și scoase la lumină! Iar ăsta este singurul drum către acceptare și către liniște sufletească.

De asta, tu să ceri ajutorul! Că așa fac oamenii adevărați, ca tine! Nu se ascund după deget și nici nu se comportă ca și cum le-ar ști pe toate! 

Când spun să ceri ajutorul, mă gândesc la cineva care s-a pregătit, a studiat și și-a tocit coatele să-i ajute pe ceilalți!

Apoi, înainte să închei scrisoarea asta scrisă pe fugă, vreau să-ți mai spun să te uiți în tine! Fă-ți obiceiul să te uiți adânc în tine, unde ai să găsești cele mai mari resurse. Apoi, privește în jur! Caută frumusețea în orice, dar în orice, înțelegi tu? În ce-i mai mic și mai urât, tot poți să găsești frumusețe! Pentru că frumusețea asta îți va arăta că ești pe drumul cel bun! Și tot, dar tot ce faci, să faci cu entuziasm, curiozitate și cu poftă uriașă de viață!

Iar ca un fel de PS îți scriu, pe scurt, că un om înțelept  plânge și cere ajutorul,  iubește și se lasă iubit!

Dar tu știi asta, nici nu mă îndoiesc!