Două linii fine au omorât un copil

2

De dimineață, m-am trezit cu două riduri. Exact pe frunte. M-am privit lung în oglindă. Cele două linii orizontale, m-au lăsat fără replică. M-au ținut în fața oglinzii din baie mult timp.

De fapt, mi-au dat de furcă aproape o dimineață întreagă!

M-au făcut să mă privesc cum de mult timp n-am mai făcut-o! Cred că din facultate…

Nu știu exact ce-aș fi vrut să fac.

Parcă aș fi plâns, parcă aș fi râs. În orice caz, le-am privit. Mută.

Nici nu mi-a zburat prin cap vreun gând, nimic! Ridurile astea două m-au blocat. M-au ancorat acolo. Picioarele îmi erau grele, țepene, parcă înfipte în gresia rece.

Am trecut cu degetele peste ele. Ușor, să nu le supăr.

Ce naiba căutați voi aici? Ce căutați acum?

Pentru că nu mi-au răspuns, m-am înfuriat!

De data asta, mi-am apăsat fruntea cu degetele. Mi-am netezit pielea, în stânga și-n dreapta, nervoasă.

Le-am privit dintr-o parte, în lumină… hai, să vă văd acum, mai sunteți acolo?! le-am întrebat.

Tot acolo erau, stăteau încăpățânate pe pielea înroșită de la atâta frecat.

Nu înțelegeam cum, cu o seară înainte, ele nici nu exIstau!

Cu o seară înainte, EU eram copil!

Chiar nu e drept, mi-am spus!

Aseară eram copil! Aseară desenam cot la cot cu fiica mea și ne dădeam pe gheață!

Și acum, ce vreți? Ce căutați?

Eu nu vă vreau! le-aș fi spus.

Dar cred că cele două linii fine nici nu aveau nevoie de întrebările sau de explicațiile mele.

Doar sunt pe frunte… ele știu mai bine ce e în capul meu!

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here