Două linii fine au omorât un copil

De dimineață le-am privit lung în oglindă. Erau exact pe frunte. Două linii orizontale, subțiri, m-au lăsat fără replică. M-au ținut în fața oglinzii din baie mult timp.

De fapt, mi-au dat de furcă o dimineață întreagă și încă mă gândesc la ele! 

Liniile astea m-au făcut să mă privesc așa cum n-am mai făcut-o de foarte mult timp! 

Ba îmi venea să plâng, ba să râd. Am ales să le privesc, Mută. 

Ridurile astea două m-au blocat. M-au ancorat acolo. Picioarele îmi erau grele, țepene, parcă înfipte în gresia rece.

Am trecut cu degetele peste ele. Ușor, de parcă n-aș fi vrut să le supăr.

Ce naiba căutați voi aici? Ce căutați acum? Evident că nu mi-au răspuns, așa că m-am înfuriat!

De data asta, mi-am apăsat fruntea cu degetele. Mi-am netezit pielea, în stânga și-n dreapta, nervoasă.

Le-am privit dintr-o parte, în lumină… hai, să vă văd acum, mai sunteți acolo?! le-am întrebat.

Tot acolo erau, stăteau încăpățânate pe pielea înroșită de la atâta frecat.

Nu înțelegeam de ce acum… cu o seară înainte, ele nici nu existau! Cu o seară înainte, EU eram copil!

Chiar nu e drept, mi-am spus!

Aseară eram copil! Aseară desenam cot la cot cu fiica mea și ne prosteam cu păpușile!

Iar acum, voi ce căutați aici?  Eu nu vă vreau! 

Dar cred că cele două linii fine nu mi-au dat importanță. N-aveau nevoie de întrebările sau de explicațiile mele.

Au rămas acolo, pe frunte! Ca să mă asigur, le mai verific din când. Nu ratez nicio oglindă în care să le pot privi! Ba mai că-mi vine să caut o incantație, ceva, numai să le fac să dispară!

N-am crezut că liniIle astea pot fi Atât de încăpățânate! Stau acolo, pe fruntea mea, să-mi facă în ciudă!

Se poartă ca și cum ele ar ști mai bine ce e în capul meu!