Câteodată mi se face dor. Dor de casă, deși am casa mea aici. Mi se face dor de mama și de tata!
Ce ironie pare viața asta! Îmi amintesc perfect ziua în care mi-am dorit să ”scap” de ei. Îmi amintesc atât de clar clipele alea în care aș fi făcut aproape orice compromis, numai să scap de gura mamei sau de asprimea (cum îmi părea mie) lui tata.
N-am uitat cu câtă putere îmi doream să plec! Să plec și să-i las în urmă! Să plec departe, să-mi fac un rost, o viață numai a mea în care ei, mama și tata, nu prea mai aveau ce să mai caute.
Aveam o dorință de ducă atât de aprigă, încât eram convinsă că n-am să mă uit înapoi! Visam să mă rup de ei și să fiu liberă.
Așa înțelegeam eu, în urmă cu mulți ani, libertatea.
Îmi închipuiam că toate planurile mele de viitor, toate visurile și speranțele îmi erau îngrădite tocmai de cei care aveau datoria să mă susțină. La un moment dat, chiar am crezut că mama și tata m-ar fi ținut cu forța sub aripa lor protectoare, și nu din dorința de a mă proteja, ci doar pentru a mă ține sub control.
Dar iată-mă azi aici, la 20 de ani distanță!
Când mă sună mama, pentru câteva secunde îmi stă inima în piept. Pare că încetează să mai bată, iar eu de-abia mai respir.
În secunda în care îi aud glasul, o simt. În glas îi simt bucuria sau tristeța. O văd cum zâmbește sau cum își ține lacrimile să nu curgă. O simt când a muncit prea mult sau când un puseu de tensiune și-a făcut din nou de cap.
De cum îi aud glasul, inima mea parcă începe să bată din nou!
Și atunci îmi vine să mă întorc acasă. Iar mama și tata să fie fix așa cum i-am lăsat eu în gară, în seara aia în care m-am urcat în trenul spre București. Adică tineri.
