Despre cât costă să-ți plimbi copilul bolnav între clinica privată și spitalul de stat

2

În urmă cu două zile, fiica mea a ieșit plângând de la școală. O durea foarte tare genunchiul și nu putea să pășească.

În seara aceea am făcut tot ce am putut, numai să-i treacă. I-am pus o fașă elastică și i-am uns genunchiul cu un unguent antiinflamator. Nici un rezultat. A doua zi, am decis să mergem la spital.

Diana sărea într-un picior și se sprijinea de pereți. Când punea piciorul în pământ, strângea din buze și își apropia sprâncenele, în semn că o durea foarte tare.

Clinică privată sau de stat?

Ziua 1- Cu copilul într-un picior

Săptămâna trecută am încheiat un contract de servicii medicale cu o clinică privată. Ce ironie! Stai să vezi! 

Mi-am spus că, pe viitor, în cazul în care vreuna dintre noi va avea o problemă de sănătate, să evităm cozile și bătăile de cap. În plus, m-am săturat să caut o toaletă decentă într-un spital. Și pentru multe alte motive.

Sun la call- center și explic problema cu genunchiul Dianei. Primesc un răspuns:

– Nu se poate. N-avem loc la ortoped azi. N-avem loc nici mâine.

Închid și sun tot la ei, dar acum la serviciul de urgență. M-am gândit eu că poate n-am sunat bine prima dată. De data asta, sunt poftită să aduc copilul în capătul celălalt al orașului, să-l vadă un medic pediatru. La urgență.

Pentru că nu mi-am notat adresa, iar pe internet am găsit serviciul de urgență în cu totul altă parte, în taxi, sun iar. Explic din nou situația de la zero și cer adresa. Aflu surprinsă că nu procedez corect.

Mi se spune că pe Diana urmează să o vadă un pediatru care, probabil o va trimite la un ortoped. Ortoped despre care aflasem deja că nu poate să o vadă azi. Și nici mâine. Că n-are loc!

– Mai bine mergeți la Grigore Alexandrescu sau la Budimex, doamnă! Ei au urgențe ortopedice!

Și uite așa, ajungem la spitalul de stat. Cu recomandare de la privat. Am mers la Grigore.

În sala de așteptare, nu puteai să arunci un ac. Copii cu picioare în gips, părinți agitați, îmbulzeală mare. Așteptau toți și păreau că sunt acolo de ceva timp. Era un miros apăsător și se auzeau plânsete.

Dintr-o vorbă într- alta cu o altă mămică, aflu că o parte din cei care stăteau acolo, își făcuseră programare. Cu o lună înainte!

Diana, într-un picior, îmbujorată, sprijinită de un perete, mă privea cu îngrijorare. Habar n-aveam ce mai să fac. Mă plimbam dintr-un loc în altul și îmi lungeam gâtul să văd ce se întâmplă în față.

După două ore și jumătate fiert ca- ntr-o oală sub presiune, Diana a fost consultată de un medic rezident. I s-a făcut o radiografie. Nimic. Nu se vede nimic pe radiografie.

-Faceți doamnă analizele astea și reveniți cu rezultatul! mi-a spus medicul pe fugă.

Iau copilul de subraț și plecăm.

Acasă, sun să o programez pe Diana la analize. Sun la clinica privată, evident! 

Îmi doream din tot sufletul să aflu ce are Diana și căutam o soluție să nu mai fie nevoită să aștepte pe coridoare, într-un picior, cu lacrimi în ochi, sprijinind pereții.

Din nou, nu se poate!

Pentru că n-aveam recomandare pentru analize, de la un medic din rețeaua lor.

Închid și sun la medicul de familie. De la stat, de data asta. Ne programează pentru analize, de dimineață.

Ziua 2. Cu copilul într-un picior

Am plecat devreme la analize. Diana n-a mâncat și n-a băut nimic. La laborator aflu că nu se pot face toate analizele acolo. Trebuie să merg la Victoriei, la laboratorul central, pentru o parte dintre ele.

Dar, dacă vreau să o înțepe de două ori, i s-ar putea recolta o parte din analize aici?!?!?!!

Tot timpul ăsta m-am întrebat dacă e real ce se întâmplă. Și dacă oamenii cu care m-am intersectat sunt de pe planeta Pământ?

Diana era obosită, o durea genunchiul și îi era foame.

Plătesc 530 de lei și-mi exprim dorința că vreau să plec cu copilul la laboratorul central, să facem toate analizele într-un singur loc. 

Doamna de la recepție îmi dă o fișă, bonul fiscal și mă îndrumă să merg la laboratorul central, Piața Victoriei, corpul B. 

– Se rezolvă repede doamnă, stați liniștită! mă și asigură zâmbitoare, pe deasupra.

Plecăm în grabă la sediul clinicii private de la Piața Victoriei. Era ora 10.30. Iau copilul de subraț care ba sare într-un picior, ba pășește. Am ajuns acolo cu un taxi. Cu chiu cu vai, intrăm în clădire. Corpul B.

-Buna ziua! Venim de la laboratorul x. Am plătit analizele acolo, așa cum ne-au recomandat colegii dvs. Ne-au trimis aici pentru recoltare.

Arăt persoanei de la recepție fișa și bonul.

-Hmmm…. stați așa că nu se poate! Nu aici. Mergeți în corpul A, acolo li se recoltează copiilor.

Buuuuun. O ajut pe Diana să se deplaseze, traversăm parcarea. Bate vântul și ea are mâinile reci. Intrăm în corpul A.

– Buna ziua!

Spun povestea, explic situația….. Recepționera sună pe cineva, pleacă cu fișa noastră și revine în câteva minute:

-Doamnă, trebuie să mergeți în copul B! La noi nu se recoltează celulele lupice.

Îi spun cucoanei că cei din corpul B ne-au trimis la ei, în corpul A. Aceasta îmi explică că nu e bine. Că poate colega din B e începătoare și nu cunoaște….

Nu știu dacă ți-am spus că eu sunt o persoană răbdătoare?

O rog pe Diana să mai facă un efort. Hai din nou, într-un picior, prin vânt. Traversăm parcarea și ajungem în corpul B, din nou.

Ajunse în corpul B, de unde am fost trimise în corpul A, pentru a ni se indica să revenim în B, o fătucă ne întâmpină zâmbitoare:

– Ne cerem scuze, se pare că ați vorbit cu o colegă începătoare!

Ce coincidență, exact asta mi-a spus și colega ei din corpul A!

În sfârșit, Dianei i s-au recoltat analizele. Mi-am făcut cruce c-am scăpat și că pot duce copilul acasă. Nici bine nu ajungem la ușă că asistenta mă întreabă dacă aveam pe fișă și VSH-ul.

-Surpriză! Da, aveam!

-Păi… stați așa, că n-am recoltat și VSH-ul. Am greșit, n-am văzut, bla, bla … spune ea ceva.

Mie mi s-au înfundat urechile și o priveam pe Diana cum dă dezaprobator din cap.

M-am simțit ca un personaj într-un film cu proști!

După toate astea, Diana e înțepată a doua oară.

Într-o săptămână vom avea rezultatele, de la clinica privată. Cu rezultatele voi merge la spitalul de stat, care are urgențe ortopedice.

Până atunci, așteptăm. N-avem nici un diagnostic, nici un tratament. Diana nu poate să mergă la școală și nici nu poate să pășească. Din când în când, aproape că plânge de durere.

Eu, mă simt neputincioasă.

Dacă vă plac articolele mele, vă invit să mă urmăriți pe pagina de Facebook și pe Instagram.  Așa veți fi la curent cu toate noutățile! Și cu toate nebuniile!

2 COMENTARII

  1. off mama lor de prosti! asa am patit si eu doar ca la mine nu s-a rezolvat de o luna, bineinteles, in cu totul alta problema, dar situatia este aceasi. nici la privat, nici la stat, poate in alta tara.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here