Merg pe Calea Victoriei aproape zilnic. De la serviciu spre Universitate, la metrou. În zilele însorite, drumul meu este o plimbare ușoară, la pas. Mă opresc în fața vitrinelor și casc gura la ceasuri și la bijuterii. În zilele ploioase sau în cele în care-mi îngheață nasul de frig, aproape că alerg până la metrou. De la Ateneu până la Capșa, străbat Calea Victoriei în pas grăbit, fac slalom printre trecători, fără să mă abat din drum.
Azi, pașii m-au dus din nou pe Calea Victoriei. O fi de vină gerul sau oamenii ce mă însoțeau, poate și data de 24 ianuarie… că am intrat într-un loc pe care, spre rușinea mea, l-am ignorat până acum în toate plimbările mele. Calea Victoriei 36. Am intrat în Braseria Capșa.
Împreună cu Diana mea, cu prietena mea minunată, Fata cu Ie, și cu cei doi oameni ai noștri, ne-am așezat la o masă de lângă fereastră. Am simțit că m-am întors în timp. Într-un timp pe care nu-l cunosc, dar la care mă surprind visând, atunci când ascult Zaraza.
În sala mare, cu coloane din marmură, cu geamuri largi și draperii din catifea erau parcă mult prea puține mese, la câte ar fi putut să încapă acolo. Puteai observa ușor starea de bine de pe fețele celor câțiva oameni răsfirați în încăpere. Liniște, o lumină caldă și un ospătar foarte amabil, cum de mult nu mi-a fost dat să întâlnesc.
Un cadru atipic pentru Bucureștiul de azi, nu-i așa?
Prietenii mei mi-au recomandat să încerc un Marghiloman. Ospătarul, un domn trecut de 50 de ani, a dat aprobator din cap, părând să mă felicite pentru alegerea făcută.
Liniștea, oamenii, fotografiile vechi de pe pereți, lumina caldă, cafeaua aromată, prăjiturile cu ciocolată ca la mama și cu frișcă adevărată… chiar și catifeaua aia vișinie de pe scaune, ne-au făcut să pierdem noțiunea timpului.
Rămasă pe gânduri, m-am tot întrebat de ce oare am evitat locul în care mă aflam? Și am realizat că l-am ignorat din cauza prejudecăților. Era un loc pe care-l treceam cu vederea, dominată de niște idei preconcepute. Părea, în mintea mea, un loc ori prea scump, ori prea vechi și demodat.
Prea scump… e foarte mult spus. Nu e scump, dacă ne referim la bani. Cât despre vechi… iubesc tot ce e vechi și demodat. Iubesc lucrurile peste care timpul și-a pus amprenta.
Îmi mai plac și oamenii care încă mai știu să trăiască precum cei care- și beau cafeaua, în urmă cu 70 de ani, pe Calea Victoriei, la Capșa.
Tot azi, am primit o lecție prețioasă. O lecție despre prejudecăți și despre cum știu acestea să omoare orice urmă de curiozitate.
Dacă n-ai fost acolo deja, te provoc să fii curios data viitoare când treci grăbit pe lângă Capșa. Cere un Marghiloman și un profiterol. Promit că, la plecare, vei privi viața cu alți ochi.
Dacă îți plac textele mele 🙂 mă găsești pe Facebook, pe Instagram și chiar pe Pinterest.
Minunat articol, l-a sorbit si m-am regasit in povestile bunicii mele, care a stat vizavi de capsa (la Lina de Aur) si la Capa manca micul dejun in week-end. Mi-as fi dorit mult sa traiesc in Bucurestiul ala
Cat de frumos! Cred ca povestile bunicii tale erau grozave! Au fost niste vremuri minunate despre care imi place sa alfu 🙂
Doamne, parca imi ghicesti gandurile, zau! Am fost si eu la Capsa cand am facut un curs despre Casa capsa, superb. Mi-a placut foarte mult. Si cand ma gandesc ca am fost o adolescenta care a locuit vis-a vis de Capsa si nu a intrat niciodata inauntru la o prajitura de frica sa nu fie prea scumpa!!