De 20 de ani locuiesc în București. Am venit la facultate și n-am mai plecat înapoi, în micul oraș din nordul Moldovei. Mi-am făcut aici, în București, o viață, o casă, o familie.
În studenție, prin 2000, mama îmi trimitea pachet, cam o dată pe lună. Cu de toate, știți și voi cum e viața de student: cu zacuscă, 2 sticle cu ulei, 2 pachete de zahăr, ceapă, bulion făcut de ea și, din când în când, câte o prăjitură. Una mai rezistentă, pentru călătoria de 500 de km cu autocarul. Iar eu mă bucuram nespus! Mă bucuram de prăjituri și de zacuscă, ca și cum n-ar mai fi existat ceva mai bun!
În realitate, chiar nu exista ceva mai bun!
Chiar și după 20 de ani, mama și-a păstrat obiceiul, și-mi trimite un pachet înainte de Paște. Nu știu de ce simte în continuare nevoia să-mi trimită ceva făcut cu mâinile ei, ceva muncit de ea sau crescut în grădina, în orgada ei. Îi simt entuziasmul din voce atunci când îmi anunță intenția de a-mi trimite pachet, încât nu pot s-o refuz!
Cu toate că nu ne lipsește nimic, iar ea știe lucrul acesta, PACHETUL e un fel de ritual pe care ea îl face anual, înainte de Paște.
E felul în care cred își arată grija, dragostea. Iar eu nu refuz pachetul niciodată, cu toate că știu câte eforturi face numai să-l pregătească! ”Pregătirea pachetului” se transformă într-un adevărat eveniment, marcat de zeci de telefoane, de detalii pe care mi le cere pentru a-mi trimite ceva placul meu. Iar eu nu sunt vreodată capricioasă, nu cer verde în loc de roșu. Și orice, dar orice dorește ea să îmi trimită, este fix pe sufletul meu!
Și știi de ce?
Pentru că mi-e dor! Mi-e dor de mama și de ai mei, lăsați acasă, la 500 de kilometri depărtare! Mi-e dor de mine copil și de mama tânără!
Așa că aș plăti oricât numai să simt gustul unei prăjituri pregătite de mama! Iubesc să ating tot ce-mi pune ea în pachetul ăla! Iubesc fiecare lucru făcut cu mâinile ei, trecut prin palmele ei! Iubesc până și mirosul hârtiei cu care ea înfășoară un amărât de borcan cu zacuscă!
Și anul trecut, la fel ca cei dinaninte, am primit pachetul. L-am așteptat în stația autocarului pe care și ea l-a așteptat de dimineață. Și câte sentimente m-au invadat mereu în cele câteva minute în care am așteptat autocarul!
Câteva minute par ore! Stau cu stomacul strâns în gât, de parcă urmează să dau examenul vieții mele! Mă simt din nou în anul I de facultate și fac ture- ture în stânga și-n dreapta!
Mă comport ca și cum ar veni chiar mama, așa cum am lăsat-o în urmă cu 20 de ani, în deux- piece-ul ei delicat, în nuanța liliacului, nu un pachet pus într-o sacoșă din rafie!
”Nu răsturna”… asta scria pe o cutie lunguiață, din carton, lipită cu scotch. N-am răsturnat-o, am respectat instrucțiunea întocmai. Am desfăcut cutia cu abilitatea unui hoț de buzunare, când un miros dulce mi-a invadat nările și bucătăria! M-a izbit mirosul divin al copilăriei mele!
Oare cum l-a închis mama în cutie și mi l-a trimis la București, atât de departe de casă?
Înfășurat într-o bucată de hârtie ca de ceară, era un chec. Părea că țin în mâini ceva sfânt! Știam că mama a muncit la el cu o noapte înainte, numai să mi-l trimită proaspăt!
De obicei, mama îmi trimite și ouă proaspete. Iar pe fiecare ou notează cu creionul data la care l-a strâns. Vrea să mă asigure că ouăle sunt proaspete să nu cumpăr ouă din comerț pentru masa de Paște.
Dintre toate, 2 ouă erau crăpate. M-am decis să le fac ochiuri. Nu-mi era nici foame și nici nu-mi prea plac ochiurile. Dar am mâncat!
Am vrut să simt mamă, din nou, gustul acela! Am mâncat cu lacrimi, le-am mâncat și pe ele!
Mi-am înghițit lacrimile strânse în colțul buzelor! Gustul acela sărat mi-a răscolit sufletul, am simțit că-mi plouă și că e soare totodată! Pe geam, am văzut blocurile din fața mea cum se înghesuiau unele într-altele, iar cerul, cerul părea îngust, atât de îngust!
Iar eu am continuat să mestec ochiurile și lacrimile, atât de sărate!
Am mâncat ouă ochiuri cu lacrimi, mamă!
Vorbesc des cu mama, cu părinții mei. Însă, pe zi ce trece, simt o apăsare din ce în ce mai mare. Și nu e numai dor. E și teamă. E neputință și disperare că va veni o zi în care eu nu voi mai aștepta autocarul acela care scoate din burta lui, pachetul de la mama!
Mi-e teamă de ziua în care nu voi mai simți mirosul acela de copilărie, pe care numai mama știe cum să-l închidă într-o cutie și să mi-l trimită tocmai la București!
Anul acesta nu voi primi pachetul de la mama. Deocamdată mă gândesc că e o glumă proastă, tot ce mi se întâmplă, ce ni se întâmplă. Îmi spun să am răbdare!
O sun pe mama și râd mult. Iar după ce închid telefonul, mă încăpățânez să nu le las să curgă! Însă lacrimile ies învingătoare, de fiecare dată. Pierd lupta, iar ele se strâng acolo, în colțul buzelor, exact ca anul trecut, când am mâncat ouă ochiuri cu tot cu lacrimi!
