Adolescenții și relațiile toxice. Interviu cu Oana Moraru

1

În urmă cu câțiva ani, singurele mele griji, ca mamă, erau legate de alimentație, de diversificare sau de alegerea celei mai bune grădinițe.

Azi, lucrurile stau cu totul altfel. E o diferență ca de la cer la pământ!

Fiica mea traversează o perioadă de creștere intensă, nu numai din punct de vedere fizic, dar și din punct de vedere emoțional și intelectual.

Mă consider o mamă norocoasă! Diana este o fire energică, grijulie și idealistă. Are un interes profund față de ceea ce este corect și cinstit. E un copil bun și avem o legătură puternică.

Cu toatea astea, ne mai confruntăm și cu mici conflicte, răsturnări de situație și cu momente de confuzie. Majoritatea dintre ele, fără nici un motiv serios.

Diana și-a ”anunțat” intrarea în adolescență printr-o schimbare dramatică a comportamentului. Față de mine, față de rude dar și față de colegii și de prietenii ei.

A început prin a-și dori să fie mai independentă. Apoi, a devenit tot mai interesată de felul în care ceilalți o privesc. Încetul cu încetul, colegii au devenit parcă mult mai importanți decât părinții, chiar și în luarea anumitor decizii.

Îmi doresc foarte mult ca fiica mea să fie o persoană deschisă, să știe să-și facă prieteni și să dezvolte relații sănătoase. Visez ca ea, adolescentă acum, să știe cât de importantă este igiena relațională dar mai ales… cum să o mențină.

Să știe cum să facă curățenie în relațiile cu ceilalți!

Până și noi, adulții, nu reușim 100 % să gestionăm eficient relațiile cu persoanele toxice din viața noastră. Deseori, chiar nici nu suntem în stare să le identificăm. Nu generalizez.

Din acest motiv, nu pot să am așteptarea ca, un copil de 13 ani să conștientizeze impactul negativ al persoanelor ”mascate” în prieteni, colegi, apropiați, cu intenții aparent bune.

Așa că, m-am hotărât să-i adresez Oanei Moraru, managerul Școlii Helikon, coordonator al Agenției pentru Mentorat Educațional ”Helikon”, publicist pe teme de educație, formator didactic, profesor și învățătoare, câteva întrebări care mă frământau.

Am primit niște răspunsuri extraordinare, pe care vreau să le împărtășesc cu tine!

Sper ca răspunsurile Oanei Moraru să-i ajute pe părinții care se confruntă cu situații delicate alături de adolescenții lor!

Despre adolescenți și relații toxice (chiar și despre părinți toxici), cum putem cultiva o relație sănătoasă cu adolescentul, ne explică mai jos, Oana Moraru.

Sunt situații în care adolescentul evită să ofere părintelui, argumente sau detalii cu privire la ce a făcut, cum s-a simțit etc. Cum putem comunica eficient cu adolescentul, fără ca acesta să considere că este ”tras de limbă”, cum îl putem invita la dialog,  astfel încât să NU se limiteze numai la răspunsuri monosilabice (da, nu, ok )?

O.M: Cunosc mulți adolescenți bine conectați cu părinții lor, din cămine calde și responsabile care, totuși, nu vorbesc acasă. Mulți au venit la mine să-mi spună lucruri despre care au confirmat că nu le-ar spune niciodată familiei lor. Nu pentru că părinții acestora n-ar fi niște oameni iubitori și dedicați. Ci pentru că, undeva înapoi în timp, mama și tata și-au învățat copiii dependenți de dinamica aceasta a acceptării și a dezamăgirilor în funcție de ce fac ei la exterior, de cât de buni sunt ei cu viața lor școlară sau socială.

Undeva, înapoi în copilăria timpurie, acești părinți au început să laude sau să certe în funcție de cât de bine dau copiii la exterior, de câtă împlinire personală le aduc lor dacă sunt buni și de succes.

După o vreme, când tânărului i se întâmplă neplăceri sau lucruri incongruente cu ce știu ei că ar aduce mulțumire familiei, aleg să tacă. Să nu se deschidă despre momentele penibile, umilitoare, dureroase sau jenante din viața lor.

Răspunsurile monosilabice vin din convingerea că vor fi judecați. După o vreme, nu mai vorbesc nici despre experiențele mai senine. Cumva se simt trădați de neputința asta a părinților de a asculta fără să judece, fără să le comenteze emoțiile exagerate sau nepotrivite. Copiii au doar nevoie să le ținem spațiul. Adică să le ”suportăm” trăirile ca pe ceva ”corect”, indiferent cât de neliniștitoare sunt pentru noi.

Sfaturile noastre superioare de genul ”lasă că trece cu timpul!”, ”iubirea nu e serioasă la vârsta asta!”, ”nu trebuie să îți pese de ce spun alții” etc. și graba cu care le dăm exemplul personal ca pe un etalon, aduc numai respingere și deconectarea comunicării.

Prin ce modalitate îl putem face conștient pe adolescent, de capcana asocierii (”prieteniei”) cu un alt adolescent care are un comportament nepotrivit (este o persoană toxică).  Mă refer aici la situația în care adolescentul caută compania unui coleg despre care părintele observă că are o atitudine dominantă sau cu o influență negativă (parintele observă că adolescentul se situează pe o poziție inferioară, caută să-și mulțumească prietenul în orice situație, își cere scuze nejustificate față de acesta numai pentru a și-l păstra ca prieten).

O.M: Când părintele observă aceasta dinamică trebuie să înțeleagă – deși îi va fi tare greu să accepte – că motivul pentru care copilul lui este absorbit de o relație în care vrea să facă pe plac unui dominator – se trage, în mare parte, din relația copilului cu familia.

Nici un copil cu nevoile împlinite acasă, care a fost văzut, acceptat și respectat pentru cine este el, nu va căuta validare în relații toxice. Dacă în relația cu unul dintre părinți s-a simțit când respins, când acceptat, nesigur și tânjind mereu după validare, după dragoste necondiționată, mai mult ca sigur copilul acesta va prelungi în relație cu altă autoritate – de pildă, un tânăr mai asertiv – căutarea asta pe care a avut-o mereu în părintele său.

Nu cred că intră întâmplător nici un om în viața copiilor noștri. E în puterea noastră, acum, să vindecăm aceste goluri sufletești de a se vedea capabil și valoros mai mult în ochii altuia decât în propria piele. În tot ce facem alături de ei trebuie să reiasă nevoia de acceptare, de construire a modului în care se simte fiecare pe dinăuntru, în contact cu vocea interioară și cu senzațiile ori emoțiile de moment.

Uitarea aceasta de sine și trăirea în câmpul energetic al unui alt om vin din abandonul a ceea ce se simte ca fiind sinele. Copiii fug de sine când se simt, mici fiind, judecați sau apreciați doar după fapte și nu după ce sunt ei pur și simplu.

Prea puțin aud de la noi aprecieri pentru discreția lor, pentru simțul umorului, pentru prezența de spirit, pentru tact, pentru efort, pentru spiritul lor dincolo de ce produce gândirea în plan social, școlar.

În cazul părinților divorțați, în situația în care, spre exemplu, tatăl adolescentului manifestă în permanență o atitudine ostilă și agresivă asupra adolescentului (ignoră opiniile adolescentului cu pretextul că acesta nu are încă 18 ani, îi impune anumite lucruri sau un program care intervine și se suprapune cu activitățile care îi fac păcere adolescentului etc.).

Care trebuie să fie atitudinea mamei (a celuilalt părinte) care înțelege, acceptă și conștientizează că dorința adolescentului este cea corectă si vine in intampinarea nevoilor acestuia?

O.M: Tatăl, așa cum l-ai descris, face un abuz. Nu o face din rea-credință, ci pentru că așa se judecă și el pe sine, cu duritate, cu neacceptare, cu lipsă de iubire și frică.

Mama va trebui să joace un joc ferm, de afirmare clară a ceea ce simte și credea ea în fața copilului. Măcar pentru susținerea unilaterală de care are mare nevoie acesta.

Ea nu are putere, dacă tatăl se impune prin forță. Însă, are răspunderea de a nu-și lăsa copilul la intersecția unor abordări atât de contradictorii.

Prin urmare, o terță parte poate avea cale de izbândă: un psiholog, un profesor, un alt membru al familiei lărgite, care să aibă un cuvânt de spus în mentalitatea tatălui. Problema în sine e tare răspândită și foarte greu de rezolvat când între părinți nu există un minim acord.

Ce poate face mama, repet, este să transmită clar și deschis copilului, susținerea proprie. Relația cu tatăl va fi o poveste din destinul tânărului, pe care o va rezolva acesta în timp, mai bine și mai tranșant, dacă se simte autentic susținut de măcar unul dintre părinți.

Cum putem crește și menține o relație apropiată și blândă cu adolescentul,  în care acesta să se simtă înțeles, să comunice deschis, să solicite sprijin?

O.M: Secretul unei relații apropiate este atidudinea deschisă, de om care primește emoțiile, faptele și reacțiile celuilalt, fără să judece.

Ca acest lucru să se întâmple- să las copilului meu loc să găsească în mine iubire pur și simplu, dincolo de orice greșeală – trebuie să ajung să vindec în mine toate reflexele de a proiecta în el fricile mele, neîmplinirile mele, automatismele sociale care m-au crescut. 

***

Sunt convinsă că și tu îți dorești să-ți înțelegi copilul, să-l ajuți și să-i fii alături în călătoria către viața de adult. Și știu că, la fel ca mine, ai nelămuriri sau curiozități legate de vârsta adolescenței.

Ce-ar fi să găsim împreună răspunsuri, la seminarul susținut de Oana Moraru, din data de 28 mai, pe tema ”Adolescența- anii identității”?

Eu voi fi acolo, ochi și urechi! În cazul în care te hotărăști să vii, îți fac o propunere!

Prin intermediul blogului, din prețul întreg de 250 de lei al biletului, poți beneficia de o reducere. Poți achiziționa biletul la prețul de 200 de lei. Tot ce trebuie să faci, este să transmiți un e-mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_mamapetoc, și vei plăti pe bilet doar 200 de lei.

Eu spun că merită!

Văd participarea la acest eveniment ca pe o investiție. O investiție în viitor, o investiție în schimbare, în creșterea șanselor de a dezvolta o relație armonioasă cu copiii noștri!

Poate că uneori este nevoie să privim mai atent!

Să ne întrebăm mai des:

Cât spațiu îi acord copilului meu?

Ce fel de părinte sunt?

Cum mă vede oare copilul meu?

Îmi ascult cu adevărat copilul?

Îi transmit oare fricile și frustrările mele?

Îl apreciez pentru ceea ce este și îi arăt asta?

Cum îi influențez stima de sine?

Îi permit copilului meu să aibă o opinie diferită de a mea?

Nu cred că are sens să teoretizez subiectul. Sunt mamă de adolescentă. Vreau să știu cum și ce pot face mai bine în anumite situații. Nu le știu pe toate! Dar știu că pot căuta răspunsuri și sunt deschisă să primesc un sfat bun!
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să mă urmăriți pe pagina de Facebook și pe Instagram.  Așa veți fi la curent cu toate noutățile!

1 COMENTARIU

  1. Descopăr tot mai mult faptul că o relație bună cu copilul adolescent începe de fapt de cand acesta este mic.

    Cu cât aprofundez aceasta relație, deși cel mai mare copil al meu are 7 ani, îmi dau seama ca de acum trebuie sa acționez cu grijă. Nu sa schimb atitudini și comportament peste ani și ani.

    Mulțumesc de gânduri!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here